Ai vazut vreodata un rau de ciocolata? E minunat. E ceva care iti inveleste tot corpul de caldura si dulceata cand te scalzi in el… Ceva care ia forma inimii tale unduindu-se peste tine, mangaindu-te ca un sarut luminat de ultima raza de soare, o raza ce ajunge pe pamant cu intarziere de 8 minute, special ca tu sa te poti bucura mai mult de ea… Un rau de ciocolata, asa se simte dragostea daca asa esti tu. O ciocolata care nu iti face rau, o ciocolata care te iubeste pe tine mai mult decat iubeste albia prin care curge, o ciocolata ce poate face bine atator oameni, oferindu-le o lingurita… Dar sa mananci cu lingurita din raul plin de ciocolata, nu e la fel ca si scaldatul ce face sa rasune padurea toata de voiosie si minune… Si tu esti singurul din rau… Si atunci… Daca iubesti enorm, urias de mult ciocolata, si mai exact… ACEA ciocolata, din raul acela, atunci ai gasit casa din care sa nu vrei inima sa plece niciodata… caci doar acolo ciocolata curge infinit si nu mai e nevoie de nimic altceva in afara de ea, nici ca sa traiesti dar nici ca sa fii fericit… Sa va cant…
Mergi prin padure, soarele strabate atat de cald si bun printre crengi, si auzi un zgomot. Te opresti. Te uiti atent in jur cautand sursa sunetului, dar niciun animal nu pare sa miste in apropiere… te linistesti, gandind ca poate nu a fost nimic, doar un gand… Dar iar se-aude. Ca si cand cineva calca pe frunzele uscate urmarindu-te de dupa copaci… Esti singur… padurea e mare si nu-i nimeni sa te-ajute daca ceva s-ar intampla, dar mergi mai departe… drumul spre inapoi il stii deja, nu-i acolo fericirea ta, doar de acolo ai plecat… Nu ai plecat de prea mult bine. Si mergi inainte… Inapoiul ar fi poate mai sigur, dar inaintele ar fi mult mai plin de fericire… Dar apoi iar se aude, si atunci iarasi te opresti. Privesti cu ochii mici orbiti de soare tot ce-ar putea sa miste-n jur… si atunci… intr-o raza de lumina, undeva printre copacii inalti si fara crengi pana spre varf, observi minunea… nu sunt pasi… sunt aripi… parca mii de fluturi zboara in jurul tau cazand dinspre cer inspre pamant, si nu se stie cum, tu le auzi bataia aripilor colorate ce taie drum prin aerul din jur… Fluturi… Fluturi? Daca sunt fluturi… de ce coboara toti atat de lin catre pamant? Unde e zborul haotic ce-i face minunati, unde e viata scurta traita in zig-zag, si-n sus, nu doar la stanga si la dreapta, in jos fara sa lupte cazand cu siguranta la pamant?
Te uiti atent la ceea ce-ai crezut ca-s fluturi, si vezi acum… sunt… frunze? Cad frunze uscate dinspre cer si tu le simti in suflet atat de-adanc zborul incat il poti si auzi? Pornesti din nou, privind de-acum spre sus, spre frunze, si gandul iti e confirmat… auzi frunzele cum cad, si in caderea lor fara speranta, creaza atat de plin un dans… Frunze cazatoare? Sunt frunze dansatoare in padure, si parca niciodata inainte sunetul caderii lor nu era muzica in tine, si niciodata n-au dansat cu-atata dragoste de bine… Zambesti adanc… Adanc, nu larg, caci marimea zambetului o masori in adancime, nu in suprafata ocupata pe o fata ce oricum se ofileste… In suflet zambetul transforma frunzele-n aripi si culorile in elixir… Formula tineretii nu-i ceva ce se gaseste in farmacii, dar se gaseste undeva… Mai cauta…
Urcam, condus de glasul frunzelor mele ce-mi faceau drumul scena si mersul dans, privind printre galben uscat un cer albastru ca cerul, acela pe care poate candva l-ai vazut si tu… haide, macar o data, nu se poate sa nu-l fi vazut… o singura data… plin de culoare… plin de suflet… plin de tine… o singura data? De ce, unde a disparut apoi?
Si drumul urca spre un varf pe care il stiam atat de bine, si stiam drumul pana-acolo dar si privelistea din varf, si ma-ntrebau florile din cale de ce mai urc atat efort, cand nu-i nimic nou sa m-astepte si nici eu nu sunt aici… "Dar cum sa nu, eu sunt aici", le spuneam si tot urcam, dar de la o vreme-n sus, se schimba ceva in jur… mersul mi se transforma, si dansul plin ce il dansam, ramase mers, nimic mai mult… "Nu vreau sa merg", m-am speriat, "vreau sa dansez, si dansul sa imi fie drum, si frunzele sa-mi cante mult, intrand adanc printr-o ureche, iesind incet… pe cealalta?" Ceva se schimbase… nu mai simteam muzica. M-am oprit si am privit speriat in jur, si nu vedeam muzica. Nu vedeam notele cazand din cer si nici pe piele nu le mai simteam… Am inceput sa ma invart pe loc privind in jur cu repezitorul, ca intr-un film in care personajul nu stie ce se-ntampla cu el, si crede ca va gasi raspunsul in exteriorul sau… si acolo aveam sa il gasesc si eu. Undeva mai jos decat mine… Obisnuit sa privesc numai in sus, catre cerul de unde cadeau notele muzicale sub forma de frunze colorate, am uitat sa vad ce-mi ramanea in urma… Si atunci sub mine mare, padurea… padurea galbena de fag, tulpinile gri si inalte ce nu se mai vedeau si… frunzele de sub talpi ce de acum nu mai fosneau… Depasisem nivelul padurii, si privind in sus cu disperare m-am intrebat ca orice om "de ce nu mai cad frunze peste mine?? S-a terminat melodia, ingerii au incetat sa cante, le e somn, ce se intampla?" Frunzele nu mai cadeau din cer si cerul parca ramasese gol… ciudat cum albastrul parea mai sters acum, cand nu mai era galbenul frunzelor cu care sa contrasteze… "De ce nu mai cad frunze din cer?" Si cerul ma dezamagise, caci ii ceream altceva decat ceea ce el putea sa imi ofere… Nu era vina lui, micutul… eram eu prea putin capabil de intelegere… cerul era minunat, avea sa mi se arate astfel mai apoi…
M-am asezat pe un bolovan. Era caldut. Poate de aceea langa mine statea comoda si o soparlita… una mica… un puiut. O soparlita… Cu coada subtire si ghearele mici, m-a surprins prin faptul ca nu a fugit de mine cand m-am asezat langa ea… Parca as fi fost doar o frunza uscata ce cazuse langa ea, si apoi o frunza n-ar fi putut sa-i faca rau, stia asta probabil… era obisnuita cu frunzele…
- Micuta, mai e mult pana la varf? Am intrebat-o ca si cand varful ce-l stiam se departa de mine pe masura ce urcam…
- Daca mergi in directia asta, imi spuse si arata in sus cu una din gherute, atunci nu o sa ajungi niciodata pe varf.
- Dar cum asa? Varful e acolo, am fost pe el de-atatea ori… in vis…
- Esti sigur ca acesta-i varful de care spui, din visul tau? Cat a trecut de cand ai visat acest vis? O luna? Doua? Cati ani de copilarie, cati ani de adolescenta, cati ani pana sa ai parul alb? Uneori visele se uita… te trezesti fara sa-ti mai amintesti… la 40 de ani…
- Dar eu il stiu bine, am visat clar si padurea, si varful si pe mine…
- Atunci esti pe drumul cel bun… doar asta vei gasi aici. Padurea, varful si pe tine… dar nu…
Un bolovan s-a prabusit dintr-o stanca din perete, si soparlita cu gherute s-a speriat micuta, si a plecat fara sa-mi spuna ce anume nu o sa gasesc mergand spre varf pe drumul asta… dar… ce nu voi gasi prea putin conteaza, mai important e ceea ce o sa gasesc, doar pentru asta urc atat… Pentru ce e inainte, pentru ce nu e inapoi… nu pentru ce nu e nicaieri pe acest drum, nici inainte si nici inapoi…
Se lasa ceata pe poteca, si frigul incepu s-atace… Nu mai vedeam poteca asa bine, nu mai vedeam la departare, dar vedeam pasul unde il puneam, si pe moment mi-era de-ajuns… sa stiu unde pun pasul in clipa respectiva, nu unde are sa ajunga poteca pe care mergeam… Mergeam prin ceata, si oamenii s-ar fi speriat, poti sa te pierzi, sa cazi in haos, sa-ti rupi piciorul sau o mana… Ce caraghiosi, cum sa le rup daca pluteam?
Eu iubeam ceata. Stii, cand stai undeva pe un deal verde si plin de flori, si privesti spre cer… se vad norisorii aceia albi in forma de oita… sau de vacuta. Si uneori de Marlin Manson… Ei bine, mie imi placeau norii aceia albi si pufosi… ii simteam ca pe o parte din mine… moale si alba… si acum… eu devenisem o parte din ei! Mergeam prin norisorii albi pe care ii mai vad copiii, si ei nu stiu ca norii nu sunt doar pe cer, ci uneori si pe pamant… Sa plutesti pe un nor alb si pufos e atat de realizabil, dar lumea nu stie… Bineee, poate nu erau norii la fel de albi vazuti din interior, dar apoi nu-i asa si lumea? Vazuta de la departare o poti vedea in alb si albastru, dar daca intri mai adanc, cine stie in ce mod sinistru culorile se mai combina… In cata lume intrasem si cate combinatii de culori, in niciuna norii albi nu isi pastrau culoarea lor originala… pentru ca oamenii pierdeau pe drum din culorile luminii, si cum sa poti sa ai in tine alb, cand nu ai rosu ca sa il obtii? Cum sa obtii ceva atat de pur si de curat, cand iti lipsesc si verdele si galbenul dar si albastrul? Doar din gri nu se prea face alb… e nevoie de toate culorile impreuna… si cu puterea lor combinata, sa poata sa creeze o raza… Poate de aceea imi era gri ceata de pe poteca, pierdusem galbenul acolo in padure, si albastrul undeva mai sus langa o stanca… Toti ar vrea sa ajunga sa stea plutind peste un nor, dar cand ajung in el si negrul incet ii inconjoara, fac cale-ntoarsa spre pamant… Pai ce e zborul? Distractie de weekend sau suflet catre cer? Si ceata ma primea in ea caci ma stia ca o iubesc…
Si-avand curaj sa merg tot inainte, am depasit incet si norii negri care m-au durut… Deasupra lor mai ramanea de-acum doar soarele cel minunat, redandu-mi galbenul pierdut, si cerul liber fara nori, intins fara de sfarsit, redandu-mi un albastru ce-am iubit… si-atunci sub mine norii devenira iarasi albi, caci nu e negrul la fel de puternic precum culorile ce se combina, cand din culorile ce ai in tine, poti raspandi in jur lumina… Si eram sus, pe varful meu, si priveam lumea de sub mine, mai frumoasa ca oricand, ca de fiecare data… Cum faci Doamne asa minune? Cand plec din lume o las parca mergand din ce in ce mai mult catre pieire, o las pe-un drum fara iubire caci de iubire a uitat, si-o las plangand dar nu de fericire, fiindc-a uitat de unde a plecat, si nu realizeaza ca acolo unde vrea s-ajunga, nu-i viata, doar aer respirat… Si-apoi ajung aici pe varf si-o vad frumoasa ca nicicand, de fiecare data mai albastra, de fiecare data mai iubind, de fiecare data mult mai plina, de dragoste si de senin… Cum faci oare-asa minune? Cum o faci in ochii mei, mereu mai frumoasa decat stiu, cand de fiecare data-mi spun ca mai frumoasa de atat daca ar fi, ar insemna sa-mi schimb inima din mine, sa pun una mult mai mare, sa poata sa incapa si mai mult…
Dar nu plang lumea cand o vad asa frumoasa, si lacrimile ce imi curg nu-s de la vant nici de la frig… Imi trebuie-o inima mai mare, prea multa frumusete iese uneori plangand… si nu as vrea sa-o pierd asa, fara sa fie cineva sa-mi sarute lacrima de pe obraz si dintre buze, primind in ea, tot ce e bun din mine si uneori se pierde dus de vant… Dar nu-i nimic, si pe un varf inghetat si uitat de lume creste floarea soarelui uneori… Cand e udata cu iubire prin lacrimi care curg topindu-si drumul spre pamant…
Rasari iubire catre mine, caci de acolo ai pornit…
Dar ce-a vrut soparlita sa imi spuna? Ce oare nu pot regasi aici, cand sentimentul de-mplinire nu-i nicaieri mai plin decat pe acest varf? E tot aici din visul meu… Si drumul plin de suferinta pe care doar eu il mai stiu, si n-am sa-l uit, desi din el am scos in evidenta doar dansul, nu si sursa lui… Cum sa inteleaga lumea ca muzica pe care sufletul meu o produce e cea care imi face cuvintele sa danseze, si nu o dorinta superficiala de-a ma juca de-a dragostea... literara. Cum sa inteleaga cand ea nu vede mai mult decat cuvinte, nu sentimente? Si apoi… de ce as vrea sa inteleaga, daca nu pentru binele pe care ar putea sa i-l ofere? Si-atunci ce-ar putea sa imi lipseasca pe acest varf uitat de lume undeva-n mijlocul ei? Un varf mult mai inalt decat varfurile de prin jur, mult mai plin de muzica decat orasul plin de zgomot… ce lipseste? De ce simt c-avea dreptate, de ce simt un gol in mine, cand gol nu e decat imprejur? Sau poate…
Si am scos geaca de pe mine si-apoi si tricoul ud, si am lasat sa ma atinga un frig ce te ajuta mult… si cand ii simti fiorii reci cum iti penetreaza corpul, cand il simti dinspre zapada cum vine si-apoi intra-n tine, cum te conduce din afara spre punctul cel mai din adanc… atunci te umple de gandire caci simti c-ai suferit de-ajuns, si pui geaca peste tine, si-atunci incepi sa simti… minune… O explozie de lumina si raze ies prin geaca, si te opresti din tremurat desi frigu-i tot acolo, si privesti mirat in tine cu ochii atintiti in jur… Si simtind frigul ce-i in geaca, zambesti adanc, atat de pur, si sari in sus de bucurie si-arunci geaca de pe tine, si pornesti fugind la vale, sarind ca o capra neagra, din stanca-n stanca prin zapada, si razi cu voce sa rasune, padurea toata de sub tine, si razi si plangi, caci inca e devreme, momentul cand ai inteles, ce anume n-avea varful sa-ti ofere…
Ioan
28 sept 2008