O poza cat o mie de cuvinte

Nu am vazut tristetea ascunsa intr-o poza, crezand ca bucuria o domina cu totul... Uneori suntem atat de orbi. Vedem doar ce vrem sa vedem, ignoram ce nu am vrea sa vedem si credem doar ce ne convine. Inevitabil, suntem noi cei care pierdem la final, caci sa traiesti o minciuna nu-i nici pe departe la fel de frumos ca ceea ce un adevar iti poate oferi... sentimentul adevarat, sau macar posibilitatea ca el sa se intample... Dar nu vedem, pentru ca nu privim cu mintea, nici macar acum...

Nu vedem in poze decat acel chip dulce, si zambetul iti pare izvor de fericire, fara sa stim - naivi ce suntem, ce se ascunde dincolo de ochii ce par plini... O lipsa de expresie pe care la-nceput n-o vezi, se face acum vazuta de dincolo de poza... Acelasi zambet in fiecare ipostaza, aceiasi ochi, aceeasi expresie, lipsita parca de iubire, lipsita de orice bucurie, trista in adancuri dar impunandu-si sa iubeasca, un sentiment poate dorit, dar inca nesimtit, atat de evident devine cand mintea ti-este treaza... Cum poate un om care iubeste sa nu reuseasca sa transmita asta prin fiecare por? Cum poate o imagine sa scoata la iveala un interior pe care fara sa stii tu il ascunzi, cand privitorul nu stie oricum sa te citeasca, poate prea indragostit sa-si mai doreasca asta... Iluzia iubirii tradata intr-o poza, caci n-ai talent actoricesc sa poti sa pacalesti un ochi de sticla mai treaz decat cei doi ai celui ce priveste...

Un chip fara expresie exprima totusi atat de multe, dar cum stii ca citesti cum trebuie mesajul ce prietenul cu un singur ochi incearca sa-l transmita? Poate e doar oboseala... Da, trebuie sa fi fost obosita persoana respectiva, in toate cele 92 de locatii si 2000 de poze, in toate cele 92 de zile atat de pline de minunatii si de iubire, pentru tine... Poate de aceea zambetul ii este gol si pare sa nu faca altceva decat sa mascheze un lips atat de mare pe care nu il poate spune, caci poate cine stie, nici nu il realizeaza...

Si poti gresi atat de mult in ceea ce priveste o persoana, dar poti gresi mai mult crezand ca-o vei cunoaste dintr-o poza, cand o poza nu face cat 1000 de cuvinte atunci cand e vorba despre oameni... Si totusi uneori devine atat de clar, imaginea din minte nu e deloc la fel cu cea din poza, caci in mintea ta persoana-i plina de iubire, cand in realitate, ea simte altceva...

Cum sa nu iubesti fotografia cand poti descoperi atat de multe invataturi din ceea ce ea-ti spune, cand poti privind o poza cu un con pierdut intr-o padure, sa intelegi dimensiunea a tot ce-a fost candva?

Unde e dorinta de viata intr-un zambet inutil produs la apasare de buton exterior? Unde esti tu insuti daca in spatele imaginii cineva poate sa citeasca altceva decat ceea ce tu incerci sa expui? Uneori lucrurile sunt evidente... expresia fetei e atat de complexa si de clara incat poti citi (daca intelegi limbajul) o viata intreaga de om prea fericit, sau de tristete si durere, dezamagire sau singuratate, plictiseala sau efort... Nu e usor, nu, e de ajuns insa ca nu e imposibil pentru toti. Doar pentru cei mai multi. Deci cineva ar putea depasi zidul creat la suprafata, pentru-a vedea in tine ceva ce nu vrei sa se vada... Dar cu ce scop ar vrea sa faca asta? Ce bine ar putea aduce? Sa stie cum te simti i-ar fi mai usor decat sa inteleaga cine esti, dar ce si cum simtim vorbeste totusi multe despre noi... Si privitorul cu scara peste ochi ce traverseaza zidul ar putea produce atat de mult bine dincolo de zid, dar cine sa il lase sa coboare dincolo? "Da-te jos de pe zidul meu, nu e nimic din ceea ce crezi tu acolo, te inseli!". Pacat, el vedea dragostea prizoniera intr-o minte ce nu mai stie sa iubeasca... Lanturile pot fi rupte cand ele nu devin prea pretioase pentru cel care le poarta...

Golit de sentimente, zambetul pare obosit, si pozele se mira vazand asta, stiind ca gura spune cu totul altceva... Dar oamenii privind imagini vad doar contururi, nu si sentimente, si citind randuri vad doar cuvinte, nu intelesul dintre ele... O poza ca o stereograma pe care doi privitori o pot percepe diferit, unul vede doar imaginea de suprafata, dar celalalat patrunde cu mintea si cu ochii, suficient de-adanc pentru a scoate la iveala, imaginea ascunsa printre culori ce nu au poate niciun sens... Un nor pe care fiecare il interpreteaza in felul sau, dar in spatele caruia cineva reuseste sa vada un avion ce se ascunde acolo cu adevarat...

Si nu aparatul va ramane gol o viata intreaga din cauza asta, nici nu va face alegeri eronate bazate pe ce vede doar la suprafata...

Daca nu poti citi iubire, atunci nu inseamna neaparat ca ea este totusi acolo, desi ai vrea sa crezi asta. E posibil sa nu fie, si asta ar trebui sa fie de ajuns ca sa incepi sa iti pui niste intrebari. Dar nu daca pornesti la drum gandind ca stii deja tot ce trebuie sa stii. Nu stii.

Desigur, oricare alta varianta la ceea ce am spus poate sa fie la fel de adevarata.

Ioan Stoenica, 13 mai 2009.