gallardo24

Nu am vazut tristetea ascunsa intr-o poza, crezand ca bucuria o domina cu totul... Uneori suntem atat de orbi. Vedem doar ce vrem sa vedem, ignoram ce nu am vrea sa vedem si credem doar ce ne convine. Inevitabil, suntem noi cei care pierdem la final, caci sa traiesti o minciuna nu-i nici pe departe la fel de frumos ca ceea ce un adevar iti poate oferi... sentimentul adevarat, sau macar posibilitatea ca el sa se intample... Dar nu vedem, pentru ca nu privim cu mintea, nici macar acum...

Nu vedem in poze decat acel chip dulce, si zambetul iti pare izvor de fericire, fara sa stim - naivi ce suntem, ce se ascunde dincolo de ochii ce par plini... O lipsa de expresie pe care la-nceput n-o vezi, se face acum vazuta de dincolo de poza... Acelasi zambet in fiecare ipostaza, aceiasi ochi, aceeasi expresie, lipsita parca de iubire, lipsita de orice bucurie, trista in adancuri dar impunandu-si sa iubeasca, un sentiment poate dorit, dar inca nesimtit, atat de evident devine cand mintea ti-este treaza... Cum poate un om care iubeste sa nu reuseasca sa transmita asta prin fiecare por? Cum poate o imagine sa scoata la iveala un interior pe care fara sa stii tu il ascunzi, cand privitorul nu stie oricum sa te citeasca, poate prea indragostit sa-si mai doreasca asta... Iluzia iubirii tradata intr-o poza, caci n-ai talent actoricesc sa poti sa pacalesti un ochi de sticla mai treaz decat cei doi ai celui ce priveste...

Un chip fara expresie exprima totusi atat de multe, dar cum stii ca citesti cum trebuie mesajul ce prietenul cu un singur ochi incearca sa-l transmita? Poate e doar oboseala... Da, trebuie sa fi fost obosita persoana respectiva, in toate cele 92 de locatii si 2000 de poze, in toate cele 92 de zile atat de pline de minunatii si de iubire, pentru tine... Poate de aceea zambetul ii este gol si pare sa nu faca altceva decat sa mascheze un lips atat de mare pe care nu il poate spune, caci poate cine stie, nici nu il realizeaza...

Si poti gresi atat de mult in ceea ce priveste o persoana, dar poti gresi mai mult crezand ca-o vei cunoaste dintr-o poza, cand o poza nu face cat 1000 de cuvinte atunci cand e vorba despre oameni... Si totusi uneori devine atat de clar, imaginea din minte nu e deloc la fel cu cea din poza, caci in mintea ta persoana-i plina de iubire, cand in realitate, ea simte altceva...

Cum sa nu iubesti fotografia cand poti descoperi atat de multe invataturi din ceea ce ea-ti spune, cand poti privind o poza cu un con pierdut intr-o padure, sa intelegi dimensiunea a tot ce-a fost candva?

Unde e dorinta de viata intr-un zambet inutil produs la apasare de buton exterior? Unde esti tu insuti daca in spatele imaginii cineva poate sa citeasca altceva decat ceea ce tu incerci sa expui? Uneori lucrurile sunt evidente... expresia fetei e atat de complexa si de clara incat poti citi (daca intelegi limbajul) o viata intreaga de om prea fericit, sau de tristete si durere, dezamagire sau singuratate, plictiseala sau efort... Nu e usor, nu, e de ajuns insa ca nu e imposibil pentru toti. Doar pentru cei mai multi. Deci cineva ar putea depasi zidul creat la suprafata, pentru-a vedea in tine ceva ce nu vrei sa se vada... Dar cu ce scop ar vrea sa faca asta? Ce bine ar putea aduce? Sa stie cum te simti i-ar fi mai usor decat sa inteleaga cine esti, dar ce si cum simtim vorbeste totusi multe despre noi... Si privitorul cu scara peste ochi ce traverseaza zidul ar putea produce atat de mult bine dincolo de zid, dar cine sa il lase sa coboare dincolo? "Da-te jos de pe zidul meu, nu e nimic din ceea ce crezi tu acolo, te inseli!". Pacat, el vedea dragostea prizoniera intr-o minte ce nu mai stie sa iubeasca... Lanturile pot fi rupte cand ele nu devin prea pretioase pentru cel care le poarta...

Golit de sentimente, zambetul pare obosit, si pozele se mira vazand asta, stiind ca gura spune cu totul altceva... Dar oamenii privind imagini vad doar contururi, nu si sentimente, si citind randuri vad doar cuvinte, nu intelesul dintre ele... O poza ca o stereograma pe care doi privitori o pot percepe diferit, unul vede doar imaginea de suprafata, dar celalalat patrunde cu mintea si cu ochii, suficient de-adanc pentru a scoate la iveala, imaginea ascunsa printre culori ce nu au poate niciun sens... Un nor pe care fiecare il interpreteaza in felul sau, dar in spatele caruia cineva reuseste sa vada un avion ce se ascunde acolo cu adevarat...

Si nu aparatul va ramane gol o viata intreaga din cauza asta, nici nu va face alegeri eronate bazate pe ce vede doar la suprafata...

Daca nu poti citi iubire, atunci nu inseamna neaparat ca ea este totusi acolo, desi ai vrea sa crezi asta. E posibil sa nu fie, si asta ar trebui sa fie de ajuns ca sa incepi sa iti pui niste intrebari. Dar nu daca pornesti la drum gandind ca stii deja tot ce trebuie sa stii. Nu stii.

Desigur, oricare alta varianta la ceea ce am spus poate sa fie la fel de adevarata.

Ioan Stoenica, 13 mai 2009.

Ai vazut vreodata un rau de ciocolata? E minunat. E ceva care iti inveleste tot corpul de caldura si dulceata cand te scalzi in el… Ceva care ia forma inimii tale unduindu-se peste tine, mangaindu-te ca un sarut luminat de ultima raza de soare, o raza ce ajunge pe pamant cu intarziere de 8 minute, special ca tu sa te poti bucura mai mult de ea… Un rau de ciocolata, asa se simte dragostea daca asa esti tu. O ciocolata care nu iti face rau, o ciocolata care te iubeste pe tine mai mult decat iubeste albia prin care curge, o ciocolata ce poate face bine atator oameni, oferindu-le o lingurita… Dar sa mananci cu lingurita din raul plin de ciocolata, nu e la fel ca si scaldatul ce face sa rasune padurea toata de voiosie si minune… Si tu esti singurul din rau… Si atunci… Daca iubesti enorm, urias de mult ciocolata, si mai exact… ACEA ciocolata, din raul acela, atunci ai gasit casa din care sa nu vrei inima sa plece niciodata… caci doar acolo ciocolata curge infinit si nu mai e nevoie de nimic altceva in afara de ea, nici ca sa traiesti dar nici ca sa fii fericit… Sa va cant…

Mergi prin padure, soarele strabate atat de cald si bun printre crengi, si auzi un zgomot. Te opresti. Te uiti atent in jur cautand sursa sunetului, dar niciun animal nu pare sa miste in apropiere… te linistesti, gandind ca poate nu a fost nimic, doar un gand… Dar iar se-aude. Ca si cand cineva calca pe frunzele uscate urmarindu-te de dupa copaci… Esti singur… padurea e mare si nu-i nimeni sa te-ajute daca ceva s-ar intampla, dar mergi mai departe… drumul spre inapoi il stii deja, nu-i acolo fericirea ta, doar de acolo ai plecat… Nu ai plecat de prea mult bine. Si mergi inainte… Inapoiul ar fi poate mai sigur, dar inaintele ar fi mult mai plin de fericire… Dar apoi iar se aude, si atunci iarasi te opresti. Privesti cu ochii mici orbiti de soare tot ce-ar putea sa miste-n jur… si atunci… intr-o raza de lumina, undeva printre copacii inalti si fara crengi pana spre varf, observi minunea… nu sunt pasi… sunt aripi… parca mii de fluturi zboara in jurul tau cazand dinspre cer inspre pamant, si nu se stie cum, tu le auzi bataia aripilor colorate ce taie drum prin aerul din jur… Fluturi… Fluturi? Daca sunt fluturi… de ce coboara toti atat de lin catre pamant? Unde e zborul haotic ce-i face minunati, unde e viata scurta traita in zig-zag, si-n sus, nu doar la stanga si la dreapta, in jos fara sa lupte cazand cu siguranta la pamant?

Te uiti atent la ceea ce-ai crezut ca-s fluturi, si vezi acum… sunt… frunze? Cad frunze uscate dinspre cer si tu le simti in suflet atat de-adanc zborul incat il poti si auzi? Pornesti din nou, privind de-acum spre sus, spre frunze, si gandul iti e confirmat… auzi frunzele cum cad, si in caderea lor fara speranta, creaza atat de plin un dans… Frunze cazatoare? Sunt frunze dansatoare in padure, si parca niciodata inainte sunetul caderii lor nu era muzica in tine, si niciodata n-au dansat cu-atata dragoste de bine… Zambesti adanc… Adanc, nu larg, caci marimea zambetului o masori in adancime, nu in suprafata ocupata pe o fata ce oricum se ofileste… In suflet zambetul transforma frunzele-n aripi si culorile in elixir… Formula tineretii nu-i ceva ce se gaseste in farmacii, dar se gaseste undeva… Mai cauta…

Urcam, condus de glasul frunzelor mele ce-mi faceau drumul scena si mersul dans, privind printre galben uscat un cer albastru ca cerul, acela pe care poate candva l-ai vazut si tu… haide, macar o data, nu se poate sa nu-l fi vazut… o singura data… plin de culoare… plin de suflet… plin de tine… o singura data? De ce, unde a disparut apoi?

Si drumul urca spre un varf pe care il stiam atat de bine, si stiam drumul pana-acolo dar si privelistea din varf, si ma-ntrebau florile din cale de ce mai urc atat efort, cand nu-i nimic nou sa m-astepte si nici eu nu sunt aici… "Dar cum sa nu, eu sunt aici", le spuneam si tot urcam, dar de la o vreme-n sus, se schimba ceva in jur… mersul mi se transforma, si dansul plin ce il dansam, ramase mers, nimic mai mult… "Nu vreau sa merg", m-am speriat, "vreau sa dansez, si dansul sa imi fie drum, si frunzele sa-mi cante mult, intrand adanc printr-o ureche, iesind incet… pe cealalta?" Ceva se schimbase… nu mai simteam muzica. M-am oprit si am privit speriat in jur, si nu vedeam muzica. Nu vedeam notele cazand din cer si nici pe piele nu le mai simteam… Am inceput sa ma invart pe loc privind in jur cu repezitorul, ca intr-un film in care personajul nu stie ce se-ntampla cu el, si crede ca va gasi raspunsul in exteriorul sau… si acolo aveam sa il gasesc si eu. Undeva mai jos decat mine… Obisnuit sa privesc numai in sus, catre cerul de unde cadeau notele muzicale sub forma de frunze colorate, am uitat sa vad ce-mi ramanea in urma… Si atunci sub mine mare, padurea… padurea galbena de fag, tulpinile gri si inalte ce nu se mai vedeau si… frunzele de sub talpi ce de acum nu mai fosneau… Depasisem nivelul padurii, si privind in sus cu disperare m-am intrebat ca orice om "de ce nu mai cad frunze peste mine?? S-a terminat melodia, ingerii au incetat sa cante, le e somn, ce se intampla?" Frunzele nu mai cadeau din cer si cerul parca ramasese gol… ciudat cum albastrul parea mai sters acum, cand nu mai era galbenul frunzelor cu care sa contrasteze… "De ce nu mai cad frunze din cer?" Si cerul ma dezamagise, caci ii ceream altceva decat ceea ce el putea sa imi ofere… Nu era vina lui, micutul… eram eu prea putin capabil de intelegere… cerul era minunat, avea sa mi se arate astfel mai apoi…

M-am asezat pe un bolovan. Era caldut. Poate de aceea langa mine statea comoda si o soparlita… una mica… un puiut. O soparlita… Cu coada subtire si ghearele mici, m-a surprins prin faptul ca nu a fugit de mine cand m-am asezat langa ea… Parca as fi fost doar o frunza uscata ce cazuse langa ea, si apoi o frunza n-ar fi putut sa-i faca rau, stia asta probabil… era obisnuita cu frunzele…

- Micuta, mai e mult pana la varf? Am intrebat-o ca si cand varful ce-l stiam se departa de mine pe masura ce urcam…

- Daca mergi in directia asta, imi spuse si arata in sus cu una din gherute, atunci nu o sa ajungi niciodata pe varf.

- Dar cum asa? Varful e acolo, am fost pe el de-atatea ori… in vis…

- Esti sigur ca acesta-i varful de care spui, din visul tau? Cat a trecut de cand ai visat acest vis? O luna? Doua? Cati ani de copilarie, cati ani de adolescenta, cati ani pana sa ai parul alb? Uneori visele se uita… te trezesti fara sa-ti mai amintesti… la 40 de ani…

- Dar eu il stiu bine, am visat clar si padurea, si varful si pe mine…

- Atunci esti pe drumul cel bun… doar asta vei gasi aici. Padurea, varful si pe tine… dar nu…

Un bolovan s-a prabusit dintr-o stanca din perete, si soparlita cu gherute s-a speriat micuta, si a plecat fara sa-mi spuna ce anume nu o sa gasesc mergand spre varf pe drumul asta… dar… ce nu voi gasi prea putin conteaza, mai important e ceea ce o sa gasesc, doar pentru asta urc atat… Pentru ce e inainte, pentru ce nu e inapoi… nu pentru ce nu e nicaieri pe acest drum, nici inainte si nici inapoi…

Se lasa ceata pe poteca, si frigul incepu s-atace… Nu mai vedeam poteca asa bine, nu mai vedeam la departare, dar vedeam pasul unde il puneam, si pe moment mi-era de-ajuns… sa stiu unde pun pasul in clipa respectiva, nu unde are sa ajunga poteca pe care mergeam… Mergeam prin ceata, si oamenii s-ar fi speriat, poti sa te pierzi, sa cazi in haos, sa-ti rupi piciorul sau o mana… Ce caraghiosi, cum sa le rup daca pluteam?

Eu iubeam ceata. Stii, cand stai undeva pe un deal verde si plin de flori, si privesti spre cer… se vad norisorii aceia albi in forma de oita… sau de vacuta. Si uneori de Marlin Manson… Ei bine, mie imi placeau norii aceia albi si pufosi… ii simteam ca pe o parte din mine… moale si alba… si acum… eu devenisem o parte din ei! Mergeam prin norisorii albi pe care ii mai vad copiii, si ei nu stiu ca norii nu sunt doar pe cer, ci uneori si pe pamant… Sa plutesti pe un nor alb si pufos e atat de realizabil, dar lumea nu stie… Bineee, poate nu erau norii la fel de albi vazuti din interior, dar apoi nu-i asa si lumea? Vazuta de la departare o poti vedea in alb si albastru, dar daca intri mai adanc, cine stie in ce mod sinistru culorile se mai combina… In cata lume intrasem si cate combinatii de culori, in niciuna norii albi nu isi pastrau culoarea lor originala… pentru ca oamenii pierdeau pe drum din culorile luminii, si cum sa poti sa ai in tine alb, cand nu ai rosu ca sa il obtii? Cum sa obtii ceva atat de pur si de curat, cand iti lipsesc si verdele si galbenul dar si albastrul? Doar din gri nu se prea face alb… e nevoie de toate culorile impreuna… si cu puterea lor combinata, sa poata sa creeze o raza… Poate de aceea imi era gri ceata de pe poteca, pierdusem galbenul acolo in padure, si albastrul undeva mai sus langa o stanca… Toti ar vrea sa ajunga sa stea plutind peste un nor, dar cand ajung in el si negrul incet ii inconjoara, fac cale-ntoarsa spre pamant… Pai ce e zborul? Distractie de weekend sau suflet catre cer? Si ceata ma primea in ea caci ma stia ca o iubesc…

Si-avand curaj sa merg tot inainte, am depasit incet si norii negri care m-au durut… Deasupra lor mai ramanea de-acum doar soarele cel minunat, redandu-mi galbenul pierdut, si cerul liber fara nori, intins fara de sfarsit, redandu-mi un albastru ce-am iubit… si-atunci sub mine norii devenira iarasi albi, caci nu e negrul la fel de puternic precum culorile ce se combina, cand din culorile ce ai in tine, poti raspandi in jur lumina… Si eram sus, pe varful meu, si priveam lumea de sub mine, mai frumoasa ca oricand, ca de fiecare data… Cum faci Doamne asa minune? Cand plec din lume o las parca mergand din ce in ce mai mult catre pieire, o las pe-un drum fara iubire caci de iubire a uitat, si-o las plangand dar nu de fericire, fiindc-a uitat de unde a plecat, si nu realizeaza ca acolo unde vrea s-ajunga, nu-i viata, doar aer respirat… Si-apoi ajung aici pe varf si-o vad frumoasa ca nicicand, de fiecare data mai albastra, de fiecare data mai iubind, de fiecare data mult mai plina, de dragoste si de senin… Cum faci oare-asa minune? Cum o faci in ochii mei, mereu mai frumoasa decat stiu, cand de fiecare data-mi spun ca mai frumoasa de atat daca ar fi, ar insemna sa-mi schimb inima din mine, sa pun una mult mai mare, sa poata sa incapa si mai mult…

Dar nu plang lumea cand o vad asa frumoasa, si lacrimile ce imi curg nu-s de la vant nici de la frig… Imi trebuie-o inima mai mare, prea multa frumusete iese uneori plangand… si nu as vrea sa-o pierd asa, fara sa fie cineva sa-mi sarute lacrima de pe obraz si dintre buze, primind in ea, tot ce e bun din mine si uneori se pierde dus de vant… Dar nu-i nimic, si pe un varf inghetat si uitat de lume creste floarea soarelui uneori… Cand e udata cu iubire prin lacrimi care curg topindu-si drumul spre pamant…

Rasari iubire catre mine, caci de acolo ai pornit…

Dar ce-a vrut soparlita sa imi spuna? Ce oare nu pot regasi aici, cand sentimentul de-mplinire nu-i nicaieri mai plin decat pe acest varf? E tot aici din visul meu… Si drumul plin de suferinta pe care doar eu il mai stiu, si n-am sa-l uit, desi din el am scos in evidenta doar dansul, nu si sursa lui… Cum sa inteleaga lumea ca muzica pe care sufletul meu o produce e cea care imi face cuvintele sa danseze, si nu o dorinta superficiala de-a ma juca de-a dragostea... literara. Cum sa inteleaga cand ea nu vede mai mult decat cuvinte, nu sentimente? Si apoi… de ce as vrea sa inteleaga, daca nu pentru binele pe care ar putea sa i-l ofere? Si-atunci ce-ar putea sa imi lipseasca pe acest varf uitat de lume undeva-n mijlocul ei? Un varf mult mai inalt decat varfurile de prin jur, mult mai plin de muzica decat orasul plin de zgomot… ce lipseste? De ce simt c-avea dreptate, de ce simt un gol in mine, cand gol nu e decat imprejur? Sau poate…

Si am scos geaca de pe mine si-apoi si tricoul ud, si am lasat sa ma atinga un frig ce te ajuta mult… si cand ii simti fiorii reci cum iti penetreaza corpul, cand il simti dinspre zapada cum vine si-apoi intra-n tine, cum te conduce din afara spre punctul cel mai din adanc… atunci te umple de gandire caci simti c-ai suferit de-ajuns, si pui geaca peste tine, si-atunci incepi sa simti… minune… O explozie de lumina si raze ies prin geaca, si te opresti din tremurat desi frigu-i tot acolo, si privesti mirat in tine cu ochii atintiti in jur… Si simtind frigul ce-i in geaca, zambesti adanc, atat de pur, si sari in sus de bucurie si-arunci geaca de pe tine, si pornesti fugind la vale, sarind ca o capra neagra, din stanca-n stanca prin zapada, si razi cu voce sa rasune, padurea toata de sub tine, si razi si plangi, caci inca e devreme, momentul cand ai inteles, ce anume n-avea varful sa-ti ofere…

Ioan

28 sept 2008

- Invata-ma sa simt culorile…

Ce zi mai potrivita ar fi putut sa aleaga pentru asta, daca nu prima zi de toamna? Poate doar a doua sa mai fi fost atat de speciala si plina de culoare… si a treia si a patra… si a treisprezecea…

Toamna nu incepuse niciodata in calendar pentru el, ci undeva in jurul si inauntrul lui… Nu contase niciodata ziua cand, ci sentimentul cum…

Ii simtea mirosul cand se plimba pe alei si ii mangaia ochii ca un sarut ce face trezirea atat de placuta, asa stia ca vine… Nu semne invatate intr-o scoala ai caror profesori au trait mult prea putin… Nu pasari ce uita sa mai plece spre tari mai calde ce nu le sunt “acasa”, nu frunze cazatoare invizibile pentru ochiul uman ce trece pe sub ele, nici fructe ce rodesc doar in magazine, fructe ce parca n-au vazut niciodata un pom sau un copil care sa le culeaga catarandu-se plin de pofta pana in varf… El iubea sa urce in copaci…

Culori… arome… aer… apa si suflet… e incredibil cum se repeta toate peste tot… Se repeta, asa cum apa se repeta in fructe si in oameni si in rauri si in flori, asa cum dragostea e precum apa intr-un circuit ce nu se inchide niciodata, prezent peste tot in jur si in noi… Apa e mai usor de invatat si constientizat, si inghitita cu pofta atunci cand setea te indeamna, n-are sa faca niciodata prea mult rau dupa 3 luni… Si totusi oamenii insetati de o dragoste pe care nu o inteleg, dau pe gat rapid primul pahar cu senzatii ce le apare in cale, crezand ca orice balta le poate satisface dorinta de a bea, crezand ca balta e din nastere infinita…

Culorile…

Poate era ploaia cea care imprastia culorile luminii pe alei, coborandu-si curcubeele peste frunze si lasand frau liber stropilor sa deseneze… culori… Unde fusesera culorile acelea toata vara? In ce club sau pe ce plaja se pierdusera? Poate… nu ele se pierdusera…

- Invata-ma sa simt culorile… mi-e dor de ele si… am uitat…

- Nu ai uitat… doar… nu ai incercat cu adevarat… poate… prea ocupata fiind cu alte lucruri mai importante…

- Mai importante…

Cum ar fi lumea doar in nuante de gri? O lume fara culori, fara gust de apa din rau, fara parfum de rasina de brad, fara petale moi de flori atat de libere dintr-o padure eliberatoare… Cum ar fi lumea fara sa poti sa atingi cu varful degetului un cap galben de pui de gaina, cum ar fi sa nu poti sa auzi cucuveaua ce canta noaptea in padure cand orice zgomot iti produce frica? Cum ar fi sa nu poti sa privesti ore in sir, ore in sir, ore in sir, ore in sir, ore in sir, un obraz mai dulce ca oricare altul? Cum ar fi ca buzele sa nu simta niciodata cu adevarat ce inseamna alte buze, pentru ca sarutul ar fi doar o actiune mecanica produsa de o dorinta la fel de mecanica precum obisnuinta? Cum ar fi sa trebuiasca sa pleci, spre ceva ce nu produce in tine nicio farama din fericirea si minunea pe care sunetul inimii ei il face cand iti lasi tampla pe pieptu-i sa-ti adoarma… sa pleci pentru ca nu esti deloc liber sa poti sa-ti stabilesti niste prioritati in functie de tine, nu de ce e in jurul tau… Cum ar fi sa incerci mereu sa te adaptezi la lumea din jur, si niciodata sa nu incerci sa o adaptezi pe ea la tine? Cum ar fi sa renunti la tine pentru ea? Pentru lumea aceea… Cum ar fi sa nu stii ce inseamna libertatea, prea invatat a accepta tot ce ti se intampla asa cum vine natural… Cum ar fi sa existe un destin care sa ne conduca viata (natural), ceva pe care sa putem da vina atunci cand noi nu reusim sa facem sau sa fim mai mult? Cum ar fi sa nu poti sa plangi, pentru ca nu-i nimic care sa-ti umple inima atat de mult de lichidul unei iubiri care sa dea pe-afara? Cum ar fi? Ce simplu sa gasesti raspunsul…

- Nu va suparati, imi puteti spune…

Un om la intamplare de pe strada, oricare, oricand, iti poate spune, pentru ca el traieste in acea lume, si lumea aceea e tot ce exista in jurul lui si in el si-n tine… O lume in care nu doar calcatul pe flori e interzis, ci si mangaierea sau mirosirea lor… o lume in care puii galbeni cu puf ca de gutui nu reprezinta decat o casoleta intr-un congelator si un ou intr-o tigaie… O lume in care dragostea nu-i o minune ce te merita cu totul, ci ceva obisnuit ce nu necesita atentie, pentru ca atentia necesita timp… si timpul costa bani… si banii costa timp… si atunci avem nevoie de timp ca sa facem bani sa putem avea timp sa facem si mai multi bani… Ca in putinul timp liber sa avem ce sa cheltuim… Sa mangai usor cu degetul urechea ce-o iubesti caci e a ei, nu exista… Sa-i simti pe buze sanul rotund si mic si mai frumos ca cerul, nu-i mai placut ca berea rece si nici ca ziua-ntreaga la un birou prea gol, de-aceea nu se lupta pentru asta… Dar se devine jalnic pentru mult mai putin… Sa ii saruti lacrima de bucurie pe care o melodie ce vorbeste despre voi o scoate, nu exista. Sa nu existe “nu”, nu exista. Sa pleci cand ai fi putut sa stai, da. Intreaba pe oricine… vorbeste cu orice om... Sau mai bine… cu umbra ta… e tot ce lumea ta a mai lasat din tine…

- Invata-ma…

E umeda si calda, si uneori e rece, si stropii sunt mai mari si frunzele mai multe… pe jos, nu in copaci… E mai usor parca sa le vezi si sa le-admiri dupa ce s-au desprins de lumea ce le dadea viata… E mai usor s-apreciezi ceva post-mortem, caci cat traia nu ai putut sa vezi culorile din el… E mai usor sa vezi corpul mort zacand in lacrimi, decat inima ce urla de durere dupa ajutor… E mai usor, caci tie nu iti pasa nici de corpul mort si nici de inima ce plange, caci nu sunt ale tale… Niciodata nu au fost, si-atunci cum sa le-ntelegi?

“In fiecare con stau o suta de paduri”, dar cine sa aiba rabdare sa le vada crescand? Cine sa iubeasca atat de mult un con pentru ceea ce el ar putea deveni, cand conul oricum e prea ocupat cu lucruri mai importante… s-arate bine pe un raft pe care doar carpa de praf il mangaie, ocolind cu grija conul… Cine sa descopere ca in el insusi zace un con dornic sa rodeasca… o suta de paduri si de povesti de dragoste, si case si biserici si un patut de lemn in care doarme dragostea… sau poate un cosciug, celula pentru suflet, mai potrivit ar fi pentru aceasta lume… Unde-a plecat padurea?

- Imagineaza-ti un lan plin cu maci… plin, plin cu maci rosii, pana la orizont… atat de rosii, atat de mari si de desi, ca nici verdele de sub ei nu se mai vede…

- Asta e rosul?

- Nu inca… imagineaza-ti acum ca in lanul asta infinit de rosu, in mijlocul lui, departe de orice margine a lanului si de orice alta culoare umana, acolo in mijloc e o patura moale…

- Rosie?

- Moale! Si pe patura esti tu… privesti in sus si cerul nu se vede, acoperit de maci, si macii cresc mai mari sa vina peste tine… si te acopera moale, tandru, dar fara sa te atinga… Deasupra ta, maci… esti intr-un tunel cu tavan de maci, de un rosu inchis si un parfum sec…

- Asta e rosul?

- Nu inca… imagineaza-ti ca in tunelul de sub maci, langa tine pe patura cea moale, e un baiat… Un baiat imbracat in rosu, ce priveste in sus in timp ce tu-l privesti pe furis… Ai vrea sa il tii de mana, dar ti-e teama, daca el nu simte la fel? Incepi sa te foiesti, inima iti bate tare, ai vrea sa faci ceva dar simti ca-i prea devreme, ai vrea sa faca el, dar daca nu o face? Emotia te chinuie dar dragostea te-ndeamna, frica te opreste dar el e-asa aproape… Ai vrea sa il atingi… ai vrea sa il saruti… sentimentul e atat de intens incat fata iti ia foc in spatiul acela ce devine prea stramt si fara aer… Acum… Atinge-l… intoarce-i usor fata catre tine si apropie-l… atinge-i obrazul cu al tau, usor, cat sa vibreze de dorinta de-a se apropia mai tare… misca-ti obrazul peste al lui pana i-ajungi urechea… Sopteste-i ceva fara cuvinte si prinde-o intre buze, doar putin… coboara apoi spre gura, si stai deasupra ei… Aproape de atingere, trimite-i aer cald ce vine cu dorinta, si apoi incet apasa, si atunci devino el… Ii ai buzele lipite de-ale tale, si nu-i nimic sa va desparta… saruta-l… usor… prinde-i buza de jos cu ale tale, si plimba-ti buzele peste ea… gust-o ca si cand e prima oara… simte-o si fa-o a ta… strange-o usor si umezeste-o… nu deschide ochii, doar simte… lasa-ti limba sa ii mangaie buzele dandu-le ocol, si nu-l lasa sa miste… oricum nu poate… Respira…

- Asta e rosul?

- Ce rosu? Rosul nu mai conteaza de acum…

Si ai atat de multe de invatat despre cum se simt culorile… Rosul nu mai exista, nici alte culori… Doar voi doi, ce in acel moment, creati ceva ce niciun pictor n-ar putea vreodata… Rosul nu mai conta acolo, in acea mare de rosu… altceva era mai important… Nu te pierde in detalii atunci cand esentialul e atat de urias… Daca vrei rosul sa il stii, il vei sti, asa cum poti invata sa calculezi si sa gatesti… Daca vrei dragostea, asta e alta poteca… Una pe care oamenilor le e frica sa mearga, ea trece printr-o padure prea intunecoasa ca ei sa o poata lumina cu dragostea lor… E de preferat autostrada catre mare si strada spre serviciu… Vrei sa inveti cum se simt culorile? Iubeste… Pe ele sau pe ploi, un el, o ea, copii si jucarii, o casa, un cer si o padure albastra sub luna mult prea plina… pentru altii…

E lumea ce te schimba? Esti tu mult prea putin…

Primeste suferinta trimisa din afara, ea vine sa te-ajute ca sa devii mai tu… si-apoi o inima mai buna o poate transforma, pe tine si pe ea in ceva si mai bun… din gheata scoate flori si le trimite-n lume, si tot ce-i rau in ea atrage-l catre tine… Lumea nu stie sa imprastie in jur bunatate si caldura, dar poate ca primindu-le ar intelege nedreptatea si raceala si rautatea ce o conducea, si atunci si toamna ar fi primavara pentru ea, caci florile rasar intai in suflet, abia apoi in jur… Dar poti schimba in bine raul? Prostii… e mai usor sa iti bei berea razand de bunatate, si dragostea e mai comoda cand drumul ti-este sigur… Mai important e drumul decat ea, de-aceea pentru el ne ducem incet viata… Un drum plin de bucurii e mai atragator decat o inima plina de dragoste… si viata nu-ti-e brilianta, caci nu e viata ta ci doar o influenta… O ramasita din cel ce ai fost candva, mult mai plin decat acum… Si iarna e frumoasa, nu-i nimic… poti merge la sky in tari straine, munceste mult pentru asta, e nevoie de bani pentru fericire…

Si plange toamna peste dealuri, prea singura printre anotimpuri mult mai iubite de oameni prea comozi sa-si ude parul si picioarele pentru a urca un deal… Oricum e toamna si-n oras, si pe strada ta, e mai comod sa o simti aproape, sa nu faci prea mult efort ca sa o ai. Imagineaza-ti ca ai luptat tu sa o aduci acolo, asa te vei bucura mai mult de ea… Ce minunat cand luam zapada in saci de plastic din curtea scolii de la tara si o duceam in curtea bunicilor ca sa inlocuiesc zapada ce se topise prea devreme…

Mi-ar fi rusine sa castig la loto, orice forma ar avea. Dar mi-ar placea, doar sa arat ca as da banii toti altora ce au nevoie, si n-as pastra nimic si as suferi si m-as zbate in continuare pentru drumul meu de caramida galbena ce duce catre cer… avandu-ma doar pe mine ca punct de pornire si ca ajutor si prieten si dragoste si drum si tinta mai plina decat luna, vazuta de dincolo de atmosfera… Stiind ca drumul meu si tinta si cu mine, suntem cu totii impreuna ceva mai mare decat lumea… dar prea putin ca sa ajunga pentru ce-mi doresc sa-i ofer Ei… Mai trebuie sa cresc… mereu… Cu fiecare pas ce-l urci constati cat de jos erai inainte… Candva poate voi fi destul de mult sa o pot merita… Si-apoi gaseste-ma in mine si-n tot ce e in jur, si leaga-ma de tine, suflet alb si pur… Curcubeul nu inseamna decat culori despartite, culorile unite sunt lumina… Da… voi creste mult pentru tine…si-n urma mea si lumea…

Dar de-as ajunge pe o stea prin lupta si durerea mea, mai e cineva ce-ar mai putea sa-mi tina urma? Sau prea departe as ajunge sa mai pot fi ajuns de cineva? Ce bine ca nu exista "prea departe" nici "prea greu" cand dragostea te-mpinge… Dragostea… Ce bine ca putin imi pasa de steaua aceea, comparativ cu Ea... Ce bine ca pot sa renunt la stea si la orice intr-o clipa, pentru ceva mai mare decat tot...

Ce bine ca nu trebuie sa pleci… doar sa vii…

...

- Nu am inteles nimic... care e rosul pana la urma?

...

Ioan Stoenica, 1-2 sept 2008

- Spune-mi… cat de greu e sa fii atat de frumoasa, atat de plina de personalitate precum se vede ca esti, si sa stii ca toti barbatii din jur te vor, dar niciunul din ei nu ar putea sa te iubeasca asa cum tu vrei?

- Hmm… Nu destul de greu incat sa nu pot trai stiind asta…

- Da… trebuie sa fie greu totusi sa fii mereu in control… Ti se citeste pe fata siguranta de sine, multumirea… O femeie de succes… Asta iti ofera control si asupra a ceea ce se intampla in jurul tau, nimeni nu se apropie fara voia ta, nu? Avantajul cunoasterii de sine e ca poti tine raul la distanta printr-o poarta, si nu printr-un zid…

- Un zid ar tine si lucrurile bune la distanta, nu doar pe cele rele…

- Ce pacat totusi ca prea multi incearca sa treaca zidul, sa il sara, sa il darame, cu gand de a cuceri cetatea… si prea putini incearca sa intre pe poarta, cu gand de a o cunoaste, nu?

- Prea putini… Ca si cand cetatea trebuie intai cucerita, abia apoi cunoscuta…

- Da, ca apoi sa constati ca nu iti place…

- Dar tu? Ce incerci sa faci? Sa treci de zid sau sa intri in cetate?

- Sa vorbesc. In cazul asta, despre o cetate… Una ce nu trebuie cucerita in primul rand, ci iubita…

- Poate s-ar preda singura in conditiile astea… Dar cum sa iubesti cand nici nu cunosti ce e dincolo de ziduri?

- In mod superficial, cum altfel?

- Da… Prea putini inteleg ca jocul ar trebui sa inceapa dupa, nu inainte…

- Dragostea nu e un joc, ci un sentiment… Daca sentimentul e reciproc, atunci poate incepe si jocul… in care cei doi sunt parteneri, nu adversari… Nu e vorba de o cursa din care unul trebuie sa castige…

- Amandoi trebuie sa castige, nu? E joc de echipa dragostea…

- Da… Mi se pare minunat totusi ca si in conditiile astea, in care barbatii ar vrea sa se joace, fara sa realizeze ca jocul are niste reguli, tu esti in continuare sigura pe tine… E usor sa ajungi sa crezi ca toti barbatii sunt la fel cand ii vezi venind cu tunurile spre cetatea ta, dorindu-si toti acelasi lucru, si e usor sa ajungi astfel sa iti pierzi increderea in ei… si atunci… si in El… dar se vede ca tu crezi inca…

- Sa cred ca toti sunteti la fel ar insemna sa ma resemnez cu gandul ca nu voi avea parte decat de un idiot… eventual, cel mai putin idiot dintre idioti…

- Ceea ce tot idiot inseamna…

- Da… Dar vezi, eu stiu ca El exista… daca nu as sti, atunci nu as avea decat vise desarte pe care nu as sti sa le implinesc… Prefer sa am credinta mai presus decat visele… Si credinta mea va transforma visul in realitate candva… pentru ca ea imi da mai multa forta decat ar putea sa imi dea un vis…

- E placut sa stii ca nu cetatea are o problema, nu?

- Cetatea are o singura problema… stie prea bine ce vrea…

- Dar daca asta ar fi fost o problema, ai fi eliminat-o de mult… Asta e mai mult problema celor care incearca sa se apropie si nu sunt cine ar trebui sa fie ca sa poata intra… Oricum, e bine ca ai spus ca “stie prea bine ce vrea”, si nu “vrea prea mult”…

- Nu exista "prea mult"… exista ceea ce tu creezi, exista lucrurile pentru care tu lupti si pe care tu le obtii… existi tu. Daca e prea mult sau… tu esti prea putin ca sa poti avea ceea ce iti doresti… atunci nu ai decat sa tintesti spre ceva mai marunt, sa ti se potriveasca.

- Asa e… sa stii ce vrei e foarte important, la fel si tintitul spre ceva care sa vibreze cu inima ta, si nu doar cu mintea… sau cu… pantalonii…

- Corect… Dar ce e si mai important atunci cand stii ce vrei, e sa…

- Sa nu accepti un compromis!

- Vroiam sa spun sa nu cedezi in fata altor lucruri mai putin importante, dar mai usor de obtinut…

- Adica acelasi lucru…

- Adica acelasi lucru… interesant, nu?

- Totul poate fi interesant, depinde din ce unghi privesti…

- Depinde si de cine priveste…

- Desigur… dar in cazul nostru, mi se pare ca “interesant” e mai potrivit pentru lucruri exterioare noua… “Sunt cam 4 ani lumina pana la cea mai apropiata stea de sistemul solar, Proxima Centauri...”

- Interesant…

- “Daca vrei sa cuceresti o cetate… egalitatea dintre tine si cetate dispare din start, tu esti cuceritorul si celalalt e cetatea, si atunci fiecare isi doreste altceva… cuceritorul ar putea sa-si doreasca si alte cetati ulterior, cetatea poate isi doreste copii, nu cuceritori…”

- Normal! Daca egalitatea dispare…nu e dragoste, e altceva…

- Vezi? E o diferenta intre un “interesant” distant, si un “normal” profund instalat in tine… Unele lucruri vorbesc mai mult despre noi decat altele…

- E mai bine sa vorbesti tu despre tine, nu sa lasi alte lucruri sa o faca…

- Sau pe altii care nici macar nu te cunosc la fel de bine cum te cunosti tu…

- Decat daca nici tu nu te cunosti prea bine…

- Ceea ce e foarte probabil… atunci da, taci din gura si lasa-i pe altii sa vorbeasca…

- Dar oare… o cetate poate cuceri o alta cetate, astfel incat sa existe egalitate?

- O cetate s-ar putea uni cu alta ca sa devina una singura…

- Si un cuceritor ar putea sa nu isi doreasca mai mult cetatile, ci mai mult pe cineva alaturi cu care sa le cucereasca…

- Cetati, orase, munti, paduri, oameni si nori…

- Nu ar mai fi nevoie sa le cucereasca daca ar fi amandoi…

- Hmm… ma bucur ca ai spus asta. Oricum, asta depinde de ei… Dar ar face bine sa stie ce si cum dinainte… amandoi…

- Ar fi trist ca unul sa nu isi mai doreasca sa cucereasca nicio cetate, realizand ca a gasit cel mai important lucru…

- Si celalalt sa isi doreasca si mai multe cetati, realizand ca in doi cuceritul cetatilor e mult mai placut…

- Da, pai in cazul asta egalitatea dispare, si atunci celalalt nu devine decat un accesoriu care sa faca viata mai frumoasa, si nu viata cu totul… un sclav al propriei sale iubiri… in timp ce primul s-ar simti dezamagit ca tot singur va trebui pana la urma sa cucereasca lumea…

- De multe ori e vorba de ceva mult mai marunt decat cuceritul lumii… Oricum, e alegerea fiecaruia… minunat ar fi ca amandoi sa isi doreasca acelasi lucru… nu unul cetati si altul pe celalalt… pentru ca atunci unul se va simti mereu prea putin important pentru celalalt… Daca amandoi si-ar dori sa cucereasca cetati sau amandoi si l-ar dori cel mai mult pe celalalt… atunci ar putea fi foarte fericiti impreuna…

- Greu totusi sa gasesti nivelul asta de egalitate… e mai usor sa accepti un compromis… sa crezi ca e de ajuns sa existe atractia provocata de diferente, sau de asemanari fortate de dorinta de a avea dragostea…

- E mult mai usor… De aceea se si termina la fel de usor…

- Ti se pare ca se termina usor?

- Pentru unul din ei cel putin. Cert e ca se termina... Oricum… mie imi place sa spun ca ceva ce e foarte greu, are un avantaj important…

- Ca nu e imposibil?

- Exact!

- Pacat ca depasirea unor limite nu reprezinta pentru oameni o provocare la fel de mare ca acceptarea unui lucru ce vine natural… Unul adus pe o tava mult mai usor de carat…

- O tava e mai atractiva decat o cruce… straluceste mai mult…

- Da… precum bijuteriile de la gat sau de pe maini, comparativ cu sufletul din interior…

- Ala mult prea lipsa?

- Da, ala…

- Imi place ca nu porti bijuterii…

- Imi sunt de ajuns eu ca sa stralucesc…

- Se vede… Scuza-ma putin… Alo?

…

- Gata? Ceva important?

- Pentru mine da… Cu bucurie, te las acum… vreau sa plec.

- Heeey… Ce frumos…

- Stiu…

- Stiu ca stii, asta e si mai frumos, vad ca nimic nu e la intamplare cu tine… Ceea ce nu inseamna ca totul e calculat… Oricum, imi place ca nu iti pare rau ca pleci, ci te bucuri… Asta arata ca pleci pentru ceva ce pentru tine e mai important decat discutia noastra, si nu pentru ceva mai putin important… caz in care m-as fi simtit atat de neinsemnata… In plus, pleci nu pentru ca trebuie, ci pentru ca vrei… Asta arata de ce esti in stare sa faci pentru lucrurile care conteaza cu adevarat pentru tine… E minunat!

- As spune acelasi lucru despre tine, domnisoara “femeia fatala”, dar apoi ai pierde chinul de a te gandi ce cred eu despre tine… daca ma gandesc la tine, daca am simtit aceleasi lucruri vorbind cu tine…

- Dar cum si pentru tine jocul incepe dupa, mi-ai spus totusi si ce crezi, si ce simti, si ce vrei…

- Atunci… ne vedem maine pe Omu?

- Pe varful Omu? Hmm… e cam departe… Diseara nu poti?

- Maine.

- Bine. Ce chestie… daca as spune cuiva despre… noi, nimeni nu ar crede ca discutia noastra a fost reala… sau ca tu esti real…

- Pentru ca lumea nu se simte in stare de o astfel de discutie… Dar cum nu ne intereseaza ce crede lumea…

- Da… Hey, imi spui cum te cheama? Sa stiu la cine ma gandesc pana maine…

- Te vei gandi la mine, desigur. Am plecat. Ne vedem in varful lumii…

- Da… Unul din ele cel putin… Unul ce va fi al nostru…

…

- Hey papusa… imi spui si mie cum te cheama?


...

ioan stoenica, august 2008

Camera aceea era prea mare pentru a o cuprinde cu vederea, dar asta nu îi oprea să o admire deseori de acolo de sus, de la locul lor preferat… Stăteau pe colţul acela de dulap şi priveau oamenii întrând şi ieşind din cameră, vedeau copiii jucându-se pe sub masă şi pe alţii ca şi ei aşteptând seara…


Ei mereu fuseseră mai retraşi. Ceilalţi îi invitau să zboare împreună la masa, dar ei preferau să facă asta singuri… Învăţaseră că uneori e mai bine să stea ascunşi şi să aştepte, decât să se arunce înainte către o cină care de multe ori se termina tragic… Toţi ceilalţi zburau mereu, la treabă, la joacă, la masă, zburau… Zborul era cel mai eficient şi mai folosit mijloc de deplasare pentru cei ca ei. Dar ei erau altfel…


Privind oamenii cu mersul lor gingaş, văzându-i cum se mişcă atât de uşor folosindu-şi doar picioarele, cei doi ajunseseră să iubească ideea de mers… Astfel încât, datorită unei voinţe ce altora le părea nebunie, schimbară într-o zi zborul pe mers. Atingându-şi uşor aripile, se lăsau în jos către podea, şi mergeau… Nu des, căci oamenii erau periculoşi, dar poate asta era ceea ce-i făcuse să se schimbe… În timp ce alţii zburau banal de colo colo atrăgând perniţe aruncate de oameni să-i ucidă, ei doi învăţaseră să evite asta… Şi, aşa cum printre oameni găseai câţiva nebuni îndrăgostiţi care să zboare, aşa erau ei singurii ţânţari care să meargă… Poate faptul că se iubeau aşa mult le dăduse picioare, în timp ce alţii aveau doar aripi, sau poate faptul că acest mod de deplasare era mai puţin periculos, cert e că amândoi erau fascinaţi de mers… şi unul de celălalt...


Noaptea stăteau la locul lor şi ascultau… Când oamenii adormeau, începeau să meargă încet pe uşa dulapului până la podea... apoi traversau covorul acoperit de praf şi după multe minute ajungeau lângă pat… Tot timpul ăsta îi auzeau pe ceilalţi zburând, şi sunetul aripilor lor devenea periculos noaptea… Dar cei mai mulţi nu ştiau asta… se aruncau la atac dornici de sânge, şi de multe ori se auzea acel sunet macabru… Sunetul de palmă pe obraz, sunet ce anunţa moartea… Jap! Încă o victimă a cinei… Uneori mureau mulţi într-o singură noapte, căci zgomotul produs de aripile lor transforma zborul în pericol…


Ajunşi sus pe marginea patului, ei doi mai aşteptau o vreme… Priveau în întuneric umbrele lungi create de un bec ce lumina de-afară, şi-apoi se pregăteau de masă… Deşi mersul îi aducea pe corpul cinei fără să-i dea de gol, pericolul exista oricând, deci orice masă ar fi putut să fie ultima pentru unul din ei sau pentru amândoi… Atâta timp cât erau împreună însă, nimic nu mai conta…


Se atingeau uşor înainte de plecare, se mângâiau şi-şi spuneau vorbe de iubire, apoi ea mânca… Doar ea, căci masculii nu mănâncă sânge… El o privea mereu cu drag ţinându-i companie, şi era gata oricând să bâzâie pentru a distrage palma ucigaşă… De aceea venea cu ea, de aceea erau nedespărţiţi… Împreună la orice bine şi rău exterioare lor, căci în ei binele strălucea datorită dragostei ce şi-o purtau… Şi-apoi plecau mergând înapoi la locul lor…


Şi cei care-i vedeau mergând râdeau, căci ţânţarii judecau deseori ceea ce era diferit de ei. În zborul lor grăbit, ei nu stăteau să analizeze mersul încet al celor doi, căci ce-ar putea cineva să-nveţe de la doi nebuni îndrăgostiţi? Ceilalţi erau grăbiţi ca să mănânce, să crească mult, să adune, să aiba ce să lase-n urmă, în timp ce ei se bucurau pe un colţ de dulap de clipa dragă ce-o trăiau, şi lumea dornică de sânge dispreţuia fericirea pură din sufletele lor… Ei nu de sânge aveau nevoie-n primul rând…


Într-o zi, oamenii din acea casă puseră în priză un aparat micuţ şi roşu… Încet de pe tavan ţânţarii începeau să cadă, fiecare singur, regretând atâtea lucruri pe care nu apucaseră să le facă, fiecare disperat în calea forţei nevăzute ce le-ncleşta aripile spre moarte… Doar ei doi zâmbeau îmbrăţişaţi, şi adormiră…


Căci nu ştii niciodată când vine vremea palmei pe obraz…

Şi te poţi stinge cu ură-n suflet şi cu-n gol, încremenit de frică,

Sau poţi de ştii cum să trăieşti, când vine vremea,

Plângând din ochi să poţi şi-atunci să mai zâmbeşti…

Căci s-aduni sânge spre păstrare să-l poţi lăsa copiilor,

Nu-ţi umple inima de soare, şi n-o va umple nici pe-a lor…

În timp ce dragostea se pare, trăind adânc în corpul lor,

Transformă aripi în picioare, şi-n mers suav al lumii zbor…

...

Ioan Stoenica