Nu am vazut tristetea ascunsa intr-o poza, crezand ca bucuria o domina cu totul... Uneori suntem atat de orbi. Vedem doar ce vrem sa vedem, ignoram ce nu am vrea sa vedem si credem doar ce ne convine. Inevitabil, suntem noi cei care pierdem la final, caci sa traiesti o minciuna nu-i nici pe departe la fel de frumos ca ceea ce un adevar iti poate oferi... sentimentul adevarat, sau macar posibilitatea ca el sa se intample... Dar nu vedem, pentru ca nu privim cu mintea, nici macar acum...

Nu vedem in poze decat acel chip dulce, si zambetul iti pare izvor de fericire, fara sa stim - naivi ce suntem, ce se ascunde dincolo de ochii ce par plini... O lipsa de expresie pe care la-nceput n-o vezi, se face acum vazuta de dincolo de poza... Acelasi zambet in fiecare ipostaza, aceiasi ochi, aceeasi expresie, lipsita parca de iubire, lipsita de orice bucurie, trista in adancuri dar impunandu-si sa iubeasca, un sentiment poate dorit, dar inca nesimtit, atat de evident devine cand mintea ti-este treaza... Cum poate un om care iubeste sa nu reuseasca sa transmita asta prin fiecare por? Cum poate o imagine sa scoata la iveala un interior pe care fara sa stii tu il ascunzi, cand privitorul nu stie oricum sa te citeasca, poate prea indragostit sa-si mai doreasca asta... Iluzia iubirii tradata intr-o poza, caci n-ai talent actoricesc sa poti sa pacalesti un ochi de sticla mai treaz decat cei doi ai celui ce priveste...

Un chip fara expresie exprima totusi atat de multe, dar cum stii ca citesti cum trebuie mesajul ce prietenul cu un singur ochi incearca sa-l transmita? Poate e doar oboseala... Da, trebuie sa fi fost obosita persoana respectiva, in toate cele 92 de locatii si 2000 de poze, in toate cele 92 de zile atat de pline de minunatii si de iubire, pentru tine... Poate de aceea zambetul ii este gol si pare sa nu faca altceva decat sa mascheze un lips atat de mare pe care nu il poate spune, caci poate cine stie, nici nu il realizeaza...

Si poti gresi atat de mult in ceea ce priveste o persoana, dar poti gresi mai mult crezand ca-o vei cunoaste dintr-o poza, cand o poza nu face cat 1000 de cuvinte atunci cand e vorba despre oameni... Si totusi uneori devine atat de clar, imaginea din minte nu e deloc la fel cu cea din poza, caci in mintea ta persoana-i plina de iubire, cand in realitate, ea simte altceva...

Cum sa nu iubesti fotografia cand poti descoperi atat de multe invataturi din ceea ce ea-ti spune, cand poti privind o poza cu un con pierdut intr-o padure, sa intelegi dimensiunea a tot ce-a fost candva?

Unde e dorinta de viata intr-un zambet inutil produs la apasare de buton exterior? Unde esti tu insuti daca in spatele imaginii cineva poate sa citeasca altceva decat ceea ce tu incerci sa expui? Uneori lucrurile sunt evidente... expresia fetei e atat de complexa si de clara incat poti citi (daca intelegi limbajul) o viata intreaga de om prea fericit, sau de tristete si durere, dezamagire sau singuratate, plictiseala sau efort... Nu e usor, nu, e de ajuns insa ca nu e imposibil pentru toti. Doar pentru cei mai multi. Deci cineva ar putea depasi zidul creat la suprafata, pentru-a vedea in tine ceva ce nu vrei sa se vada... Dar cu ce scop ar vrea sa faca asta? Ce bine ar putea aduce? Sa stie cum te simti i-ar fi mai usor decat sa inteleaga cine esti, dar ce si cum simtim vorbeste totusi multe despre noi... Si privitorul cu scara peste ochi ce traverseaza zidul ar putea produce atat de mult bine dincolo de zid, dar cine sa il lase sa coboare dincolo? "Da-te jos de pe zidul meu, nu e nimic din ceea ce crezi tu acolo, te inseli!". Pacat, el vedea dragostea prizoniera intr-o minte ce nu mai stie sa iubeasca... Lanturile pot fi rupte cand ele nu devin prea pretioase pentru cel care le poarta...

Golit de sentimente, zambetul pare obosit, si pozele se mira vazand asta, stiind ca gura spune cu totul altceva... Dar oamenii privind imagini vad doar contururi, nu si sentimente, si citind randuri vad doar cuvinte, nu intelesul dintre ele... O poza ca o stereograma pe care doi privitori o pot percepe diferit, unul vede doar imaginea de suprafata, dar celalalat patrunde cu mintea si cu ochii, suficient de-adanc pentru a scoate la iveala, imaginea ascunsa printre culori ce nu au poate niciun sens... Un nor pe care fiecare il interpreteaza in felul sau, dar in spatele caruia cineva reuseste sa vada un avion ce se ascunde acolo cu adevarat...

Si nu aparatul va ramane gol o viata intreaga din cauza asta, nici nu va face alegeri eronate bazate pe ce vede doar la suprafata...

Daca nu poti citi iubire, atunci nu inseamna neaparat ca ea este totusi acolo, desi ai vrea sa crezi asta. E posibil sa nu fie, si asta ar trebui sa fie de ajuns ca sa incepi sa iti pui niste intrebari. Dar nu daca pornesti la drum gandind ca stii deja tot ce trebuie sa stii. Nu stii.

Desigur, oricare alta varianta la ceea ce am spus poate sa fie la fel de adevarata.

Ioan Stoenica, 13 mai 2009.

Ai vazut vreodata un rau de ciocolata? E minunat. E ceva care iti inveleste tot corpul de caldura si dulceata cand te scalzi in el… Ceva care ia forma inimii tale unduindu-se peste tine, mangaindu-te ca un sarut luminat de ultima raza de soare, o raza ce ajunge pe pamant cu intarziere de 8 minute, special ca tu sa te poti bucura mai mult de ea… Un rau de ciocolata, asa se simte dragostea daca asa esti tu. O ciocolata care nu iti face rau, o ciocolata care te iubeste pe tine mai mult decat iubeste albia prin care curge, o ciocolata ce poate face bine atator oameni, oferindu-le o lingurita… Dar sa mananci cu lingurita din raul plin de ciocolata, nu e la fel ca si scaldatul ce face sa rasune padurea toata de voiosie si minune… Si tu esti singurul din rau… Si atunci… Daca iubesti enorm, urias de mult ciocolata, si mai exact… ACEA ciocolata, din raul acela, atunci ai gasit casa din care sa nu vrei inima sa plece niciodata… caci doar acolo ciocolata curge infinit si nu mai e nevoie de nimic altceva in afara de ea, nici ca sa traiesti dar nici ca sa fii fericit… Sa va cant…

Mergi prin padure, soarele strabate atat de cald si bun printre crengi, si auzi un zgomot. Te opresti. Te uiti atent in jur cautand sursa sunetului, dar niciun animal nu pare sa miste in apropiere… te linistesti, gandind ca poate nu a fost nimic, doar un gand… Dar iar se-aude. Ca si cand cineva calca pe frunzele uscate urmarindu-te de dupa copaci… Esti singur… padurea e mare si nu-i nimeni sa te-ajute daca ceva s-ar intampla, dar mergi mai departe… drumul spre inapoi il stii deja, nu-i acolo fericirea ta, doar de acolo ai plecat… Nu ai plecat de prea mult bine. Si mergi inainte… Inapoiul ar fi poate mai sigur, dar inaintele ar fi mult mai plin de fericire… Dar apoi iar se aude, si atunci iarasi te opresti. Privesti cu ochii mici orbiti de soare tot ce-ar putea sa miste-n jur… si atunci… intr-o raza de lumina, undeva printre copacii inalti si fara crengi pana spre varf, observi minunea… nu sunt pasi… sunt aripi… parca mii de fluturi zboara in jurul tau cazand dinspre cer inspre pamant, si nu se stie cum, tu le auzi bataia aripilor colorate ce taie drum prin aerul din jur… Fluturi… Fluturi? Daca sunt fluturi… de ce coboara toti atat de lin catre pamant? Unde e zborul haotic ce-i face minunati, unde e viata scurta traita in zig-zag, si-n sus, nu doar la stanga si la dreapta, in jos fara sa lupte cazand cu siguranta la pamant?

Te uiti atent la ceea ce-ai crezut ca-s fluturi, si vezi acum… sunt… frunze? Cad frunze uscate dinspre cer si tu le simti in suflet atat de-adanc zborul incat il poti si auzi? Pornesti din nou, privind de-acum spre sus, spre frunze, si gandul iti e confirmat… auzi frunzele cum cad, si in caderea lor fara speranta, creaza atat de plin un dans… Frunze cazatoare? Sunt frunze dansatoare in padure, si parca niciodata inainte sunetul caderii lor nu era muzica in tine, si niciodata n-au dansat cu-atata dragoste de bine… Zambesti adanc… Adanc, nu larg, caci marimea zambetului o masori in adancime, nu in suprafata ocupata pe o fata ce oricum se ofileste… In suflet zambetul transforma frunzele-n aripi si culorile in elixir… Formula tineretii nu-i ceva ce se gaseste in farmacii, dar se gaseste undeva… Mai cauta…

Urcam, condus de glasul frunzelor mele ce-mi faceau drumul scena si mersul dans, privind printre galben uscat un cer albastru ca cerul, acela pe care poate candva l-ai vazut si tu… haide, macar o data, nu se poate sa nu-l fi vazut… o singura data… plin de culoare… plin de suflet… plin de tine… o singura data? De ce, unde a disparut apoi?

Si drumul urca spre un varf pe care il stiam atat de bine, si stiam drumul pana-acolo dar si privelistea din varf, si ma-ntrebau florile din cale de ce mai urc atat efort, cand nu-i nimic nou sa m-astepte si nici eu nu sunt aici… "Dar cum sa nu, eu sunt aici", le spuneam si tot urcam, dar de la o vreme-n sus, se schimba ceva in jur… mersul mi se transforma, si dansul plin ce il dansam, ramase mers, nimic mai mult… "Nu vreau sa merg", m-am speriat, "vreau sa dansez, si dansul sa imi fie drum, si frunzele sa-mi cante mult, intrand adanc printr-o ureche, iesind incet… pe cealalta?" Ceva se schimbase… nu mai simteam muzica. M-am oprit si am privit speriat in jur, si nu vedeam muzica. Nu vedeam notele cazand din cer si nici pe piele nu le mai simteam… Am inceput sa ma invart pe loc privind in jur cu repezitorul, ca intr-un film in care personajul nu stie ce se-ntampla cu el, si crede ca va gasi raspunsul in exteriorul sau… si acolo aveam sa il gasesc si eu. Undeva mai jos decat mine… Obisnuit sa privesc numai in sus, catre cerul de unde cadeau notele muzicale sub forma de frunze colorate, am uitat sa vad ce-mi ramanea in urma… Si atunci sub mine mare, padurea… padurea galbena de fag, tulpinile gri si inalte ce nu se mai vedeau si… frunzele de sub talpi ce de acum nu mai fosneau… Depasisem nivelul padurii, si privind in sus cu disperare m-am intrebat ca orice om "de ce nu mai cad frunze peste mine?? S-a terminat melodia, ingerii au incetat sa cante, le e somn, ce se intampla?" Frunzele nu mai cadeau din cer si cerul parca ramasese gol… ciudat cum albastrul parea mai sters acum, cand nu mai era galbenul frunzelor cu care sa contrasteze… "De ce nu mai cad frunze din cer?" Si cerul ma dezamagise, caci ii ceream altceva decat ceea ce el putea sa imi ofere… Nu era vina lui, micutul… eram eu prea putin capabil de intelegere… cerul era minunat, avea sa mi se arate astfel mai apoi…

M-am asezat pe un bolovan. Era caldut. Poate de aceea langa mine statea comoda si o soparlita… una mica… un puiut. O soparlita… Cu coada subtire si ghearele mici, m-a surprins prin faptul ca nu a fugit de mine cand m-am asezat langa ea… Parca as fi fost doar o frunza uscata ce cazuse langa ea, si apoi o frunza n-ar fi putut sa-i faca rau, stia asta probabil… era obisnuita cu frunzele…

- Micuta, mai e mult pana la varf? Am intrebat-o ca si cand varful ce-l stiam se departa de mine pe masura ce urcam…

- Daca mergi in directia asta, imi spuse si arata in sus cu una din gherute, atunci nu o sa ajungi niciodata pe varf.

- Dar cum asa? Varful e acolo, am fost pe el de-atatea ori… in vis…

- Esti sigur ca acesta-i varful de care spui, din visul tau? Cat a trecut de cand ai visat acest vis? O luna? Doua? Cati ani de copilarie, cati ani de adolescenta, cati ani pana sa ai parul alb? Uneori visele se uita… te trezesti fara sa-ti mai amintesti… la 40 de ani…

- Dar eu il stiu bine, am visat clar si padurea, si varful si pe mine…

- Atunci esti pe drumul cel bun… doar asta vei gasi aici. Padurea, varful si pe tine… dar nu…

Un bolovan s-a prabusit dintr-o stanca din perete, si soparlita cu gherute s-a speriat micuta, si a plecat fara sa-mi spuna ce anume nu o sa gasesc mergand spre varf pe drumul asta… dar… ce nu voi gasi prea putin conteaza, mai important e ceea ce o sa gasesc, doar pentru asta urc atat… Pentru ce e inainte, pentru ce nu e inapoi… nu pentru ce nu e nicaieri pe acest drum, nici inainte si nici inapoi…

Se lasa ceata pe poteca, si frigul incepu s-atace… Nu mai vedeam poteca asa bine, nu mai vedeam la departare, dar vedeam pasul unde il puneam, si pe moment mi-era de-ajuns… sa stiu unde pun pasul in clipa respectiva, nu unde are sa ajunga poteca pe care mergeam… Mergeam prin ceata, si oamenii s-ar fi speriat, poti sa te pierzi, sa cazi in haos, sa-ti rupi piciorul sau o mana… Ce caraghiosi, cum sa le rup daca pluteam?

Eu iubeam ceata. Stii, cand stai undeva pe un deal verde si plin de flori, si privesti spre cer… se vad norisorii aceia albi in forma de oita… sau de vacuta. Si uneori de Marlin Manson… Ei bine, mie imi placeau norii aceia albi si pufosi… ii simteam ca pe o parte din mine… moale si alba… si acum… eu devenisem o parte din ei! Mergeam prin norisorii albi pe care ii mai vad copiii, si ei nu stiu ca norii nu sunt doar pe cer, ci uneori si pe pamant… Sa plutesti pe un nor alb si pufos e atat de realizabil, dar lumea nu stie… Bineee, poate nu erau norii la fel de albi vazuti din interior, dar apoi nu-i asa si lumea? Vazuta de la departare o poti vedea in alb si albastru, dar daca intri mai adanc, cine stie in ce mod sinistru culorile se mai combina… In cata lume intrasem si cate combinatii de culori, in niciuna norii albi nu isi pastrau culoarea lor originala… pentru ca oamenii pierdeau pe drum din culorile luminii, si cum sa poti sa ai in tine alb, cand nu ai rosu ca sa il obtii? Cum sa obtii ceva atat de pur si de curat, cand iti lipsesc si verdele si galbenul dar si albastrul? Doar din gri nu se prea face alb… e nevoie de toate culorile impreuna… si cu puterea lor combinata, sa poata sa creeze o raza… Poate de aceea imi era gri ceata de pe poteca, pierdusem galbenul acolo in padure, si albastrul undeva mai sus langa o stanca… Toti ar vrea sa ajunga sa stea plutind peste un nor, dar cand ajung in el si negrul incet ii inconjoara, fac cale-ntoarsa spre pamant… Pai ce e zborul? Distractie de weekend sau suflet catre cer? Si ceata ma primea in ea caci ma stia ca o iubesc…

Si-avand curaj sa merg tot inainte, am depasit incet si norii negri care m-au durut… Deasupra lor mai ramanea de-acum doar soarele cel minunat, redandu-mi galbenul pierdut, si cerul liber fara nori, intins fara de sfarsit, redandu-mi un albastru ce-am iubit… si-atunci sub mine norii devenira iarasi albi, caci nu e negrul la fel de puternic precum culorile ce se combina, cand din culorile ce ai in tine, poti raspandi in jur lumina… Si eram sus, pe varful meu, si priveam lumea de sub mine, mai frumoasa ca oricand, ca de fiecare data… Cum faci Doamne asa minune? Cand plec din lume o las parca mergand din ce in ce mai mult catre pieire, o las pe-un drum fara iubire caci de iubire a uitat, si-o las plangand dar nu de fericire, fiindc-a uitat de unde a plecat, si nu realizeaza ca acolo unde vrea s-ajunga, nu-i viata, doar aer respirat… Si-apoi ajung aici pe varf si-o vad frumoasa ca nicicand, de fiecare data mai albastra, de fiecare data mai iubind, de fiecare data mult mai plina, de dragoste si de senin… Cum faci oare-asa minune? Cum o faci in ochii mei, mereu mai frumoasa decat stiu, cand de fiecare data-mi spun ca mai frumoasa de atat daca ar fi, ar insemna sa-mi schimb inima din mine, sa pun una mult mai mare, sa poata sa incapa si mai mult…

Dar nu plang lumea cand o vad asa frumoasa, si lacrimile ce imi curg nu-s de la vant nici de la frig… Imi trebuie-o inima mai mare, prea multa frumusete iese uneori plangand… si nu as vrea sa-o pierd asa, fara sa fie cineva sa-mi sarute lacrima de pe obraz si dintre buze, primind in ea, tot ce e bun din mine si uneori se pierde dus de vant… Dar nu-i nimic, si pe un varf inghetat si uitat de lume creste floarea soarelui uneori… Cand e udata cu iubire prin lacrimi care curg topindu-si drumul spre pamant…

Rasari iubire catre mine, caci de acolo ai pornit…

Dar ce-a vrut soparlita sa imi spuna? Ce oare nu pot regasi aici, cand sentimentul de-mplinire nu-i nicaieri mai plin decat pe acest varf? E tot aici din visul meu… Si drumul plin de suferinta pe care doar eu il mai stiu, si n-am sa-l uit, desi din el am scos in evidenta doar dansul, nu si sursa lui… Cum sa inteleaga lumea ca muzica pe care sufletul meu o produce e cea care imi face cuvintele sa danseze, si nu o dorinta superficiala de-a ma juca de-a dragostea... literara. Cum sa inteleaga cand ea nu vede mai mult decat cuvinte, nu sentimente? Si apoi… de ce as vrea sa inteleaga, daca nu pentru binele pe care ar putea sa i-l ofere? Si-atunci ce-ar putea sa imi lipseasca pe acest varf uitat de lume undeva-n mijlocul ei? Un varf mult mai inalt decat varfurile de prin jur, mult mai plin de muzica decat orasul plin de zgomot… ce lipseste? De ce simt c-avea dreptate, de ce simt un gol in mine, cand gol nu e decat imprejur? Sau poate…

Si am scos geaca de pe mine si-apoi si tricoul ud, si am lasat sa ma atinga un frig ce te ajuta mult… si cand ii simti fiorii reci cum iti penetreaza corpul, cand il simti dinspre zapada cum vine si-apoi intra-n tine, cum te conduce din afara spre punctul cel mai din adanc… atunci te umple de gandire caci simti c-ai suferit de-ajuns, si pui geaca peste tine, si-atunci incepi sa simti… minune… O explozie de lumina si raze ies prin geaca, si te opresti din tremurat desi frigu-i tot acolo, si privesti mirat in tine cu ochii atintiti in jur… Si simtind frigul ce-i in geaca, zambesti adanc, atat de pur, si sari in sus de bucurie si-arunci geaca de pe tine, si pornesti fugind la vale, sarind ca o capra neagra, din stanca-n stanca prin zapada, si razi cu voce sa rasune, padurea toata de sub tine, si razi si plangi, caci inca e devreme, momentul cand ai inteles, ce anume n-avea varful sa-ti ofere…

Ioan

28 sept 2008

- Invata-ma sa simt culorile…

Ce zi mai potrivita ar fi putut sa aleaga pentru asta, daca nu prima zi de toamna? Poate doar a doua sa mai fi fost atat de speciala si plina de culoare… si a treia si a patra… si a treisprezecea…

Toamna nu incepuse niciodata in calendar pentru el, ci undeva in jurul si inauntrul lui… Nu contase niciodata ziua cand, ci sentimentul cum…

Ii simtea mirosul cand se plimba pe alei si ii mangaia ochii ca un sarut ce face trezirea atat de placuta, asa stia ca vine… Nu semne invatate intr-o scoala ai caror profesori au trait mult prea putin… Nu pasari ce uita sa mai plece spre tari mai calde ce nu le sunt “acasa”, nu frunze cazatoare invizibile pentru ochiul uman ce trece pe sub ele, nici fructe ce rodesc doar in magazine, fructe ce parca n-au vazut niciodata un pom sau un copil care sa le culeaga catarandu-se plin de pofta pana in varf… El iubea sa urce in copaci…

Culori… arome… aer… apa si suflet… e incredibil cum se repeta toate peste tot… Se repeta, asa cum apa se repeta in fructe si in oameni si in rauri si in flori, asa cum dragostea e precum apa intr-un circuit ce nu se inchide niciodata, prezent peste tot in jur si in noi… Apa e mai usor de invatat si constientizat, si inghitita cu pofta atunci cand setea te indeamna, n-are sa faca niciodata prea mult rau dupa 3 luni… Si totusi oamenii insetati de o dragoste pe care nu o inteleg, dau pe gat rapid primul pahar cu senzatii ce le apare in cale, crezand ca orice balta le poate satisface dorinta de a bea, crezand ca balta e din nastere infinita…

Culorile…

Poate era ploaia cea care imprastia culorile luminii pe alei, coborandu-si curcubeele peste frunze si lasand frau liber stropilor sa deseneze… culori… Unde fusesera culorile acelea toata vara? In ce club sau pe ce plaja se pierdusera? Poate… nu ele se pierdusera…

- Invata-ma sa simt culorile… mi-e dor de ele si… am uitat…

- Nu ai uitat… doar… nu ai incercat cu adevarat… poate… prea ocupata fiind cu alte lucruri mai importante…

- Mai importante…

Cum ar fi lumea doar in nuante de gri? O lume fara culori, fara gust de apa din rau, fara parfum de rasina de brad, fara petale moi de flori atat de libere dintr-o padure eliberatoare… Cum ar fi lumea fara sa poti sa atingi cu varful degetului un cap galben de pui de gaina, cum ar fi sa nu poti sa auzi cucuveaua ce canta noaptea in padure cand orice zgomot iti produce frica? Cum ar fi sa nu poti sa privesti ore in sir, ore in sir, ore in sir, ore in sir, ore in sir, un obraz mai dulce ca oricare altul? Cum ar fi ca buzele sa nu simta niciodata cu adevarat ce inseamna alte buze, pentru ca sarutul ar fi doar o actiune mecanica produsa de o dorinta la fel de mecanica precum obisnuinta? Cum ar fi sa trebuiasca sa pleci, spre ceva ce nu produce in tine nicio farama din fericirea si minunea pe care sunetul inimii ei il face cand iti lasi tampla pe pieptu-i sa-ti adoarma… sa pleci pentru ca nu esti deloc liber sa poti sa-ti stabilesti niste prioritati in functie de tine, nu de ce e in jurul tau… Cum ar fi sa incerci mereu sa te adaptezi la lumea din jur, si niciodata sa nu incerci sa o adaptezi pe ea la tine? Cum ar fi sa renunti la tine pentru ea? Pentru lumea aceea… Cum ar fi sa nu stii ce inseamna libertatea, prea invatat a accepta tot ce ti se intampla asa cum vine natural… Cum ar fi sa existe un destin care sa ne conduca viata (natural), ceva pe care sa putem da vina atunci cand noi nu reusim sa facem sau sa fim mai mult? Cum ar fi sa nu poti sa plangi, pentru ca nu-i nimic care sa-ti umple inima atat de mult de lichidul unei iubiri care sa dea pe-afara? Cum ar fi? Ce simplu sa gasesti raspunsul…

- Nu va suparati, imi puteti spune…

Un om la intamplare de pe strada, oricare, oricand, iti poate spune, pentru ca el traieste in acea lume, si lumea aceea e tot ce exista in jurul lui si in el si-n tine… O lume in care nu doar calcatul pe flori e interzis, ci si mangaierea sau mirosirea lor… o lume in care puii galbeni cu puf ca de gutui nu reprezinta decat o casoleta intr-un congelator si un ou intr-o tigaie… O lume in care dragostea nu-i o minune ce te merita cu totul, ci ceva obisnuit ce nu necesita atentie, pentru ca atentia necesita timp… si timpul costa bani… si banii costa timp… si atunci avem nevoie de timp ca sa facem bani sa putem avea timp sa facem si mai multi bani… Ca in putinul timp liber sa avem ce sa cheltuim… Sa mangai usor cu degetul urechea ce-o iubesti caci e a ei, nu exista… Sa-i simti pe buze sanul rotund si mic si mai frumos ca cerul, nu-i mai placut ca berea rece si nici ca ziua-ntreaga la un birou prea gol, de-aceea nu se lupta pentru asta… Dar se devine jalnic pentru mult mai putin… Sa ii saruti lacrima de bucurie pe care o melodie ce vorbeste despre voi o scoate, nu exista. Sa nu existe “nu”, nu exista. Sa pleci cand ai fi putut sa stai, da. Intreaba pe oricine… vorbeste cu orice om... Sau mai bine… cu umbra ta… e tot ce lumea ta a mai lasat din tine…

- Invata-ma…

E umeda si calda, si uneori e rece, si stropii sunt mai mari si frunzele mai multe… pe jos, nu in copaci… E mai usor parca sa le vezi si sa le-admiri dupa ce s-au desprins de lumea ce le dadea viata… E mai usor s-apreciezi ceva post-mortem, caci cat traia nu ai putut sa vezi culorile din el… E mai usor sa vezi corpul mort zacand in lacrimi, decat inima ce urla de durere dupa ajutor… E mai usor, caci tie nu iti pasa nici de corpul mort si nici de inima ce plange, caci nu sunt ale tale… Niciodata nu au fost, si-atunci cum sa le-ntelegi?

“In fiecare con stau o suta de paduri”, dar cine sa aiba rabdare sa le vada crescand? Cine sa iubeasca atat de mult un con pentru ceea ce el ar putea deveni, cand conul oricum e prea ocupat cu lucruri mai importante… s-arate bine pe un raft pe care doar carpa de praf il mangaie, ocolind cu grija conul… Cine sa descopere ca in el insusi zace un con dornic sa rodeasca… o suta de paduri si de povesti de dragoste, si case si biserici si un patut de lemn in care doarme dragostea… sau poate un cosciug, celula pentru suflet, mai potrivit ar fi pentru aceasta lume… Unde-a plecat padurea?

- Imagineaza-ti un lan plin cu maci… plin, plin cu maci rosii, pana la orizont… atat de rosii, atat de mari si de desi, ca nici verdele de sub ei nu se mai vede…

- Asta e rosul?

- Nu inca… imagineaza-ti acum ca in lanul asta infinit de rosu, in mijlocul lui, departe de orice margine a lanului si de orice alta culoare umana, acolo in mijloc e o patura moale…

- Rosie?

- Moale! Si pe patura esti tu… privesti in sus si cerul nu se vede, acoperit de maci, si macii cresc mai mari sa vina peste tine… si te acopera moale, tandru, dar fara sa te atinga… Deasupra ta, maci… esti intr-un tunel cu tavan de maci, de un rosu inchis si un parfum sec…

- Asta e rosul?

- Nu inca… imagineaza-ti ca in tunelul de sub maci, langa tine pe patura cea moale, e un baiat… Un baiat imbracat in rosu, ce priveste in sus in timp ce tu-l privesti pe furis… Ai vrea sa il tii de mana, dar ti-e teama, daca el nu simte la fel? Incepi sa te foiesti, inima iti bate tare, ai vrea sa faci ceva dar simti ca-i prea devreme, ai vrea sa faca el, dar daca nu o face? Emotia te chinuie dar dragostea te-ndeamna, frica te opreste dar el e-asa aproape… Ai vrea sa il atingi… ai vrea sa il saruti… sentimentul e atat de intens incat fata iti ia foc in spatiul acela ce devine prea stramt si fara aer… Acum… Atinge-l… intoarce-i usor fata catre tine si apropie-l… atinge-i obrazul cu al tau, usor, cat sa vibreze de dorinta de-a se apropia mai tare… misca-ti obrazul peste al lui pana i-ajungi urechea… Sopteste-i ceva fara cuvinte si prinde-o intre buze, doar putin… coboara apoi spre gura, si stai deasupra ei… Aproape de atingere, trimite-i aer cald ce vine cu dorinta, si apoi incet apasa, si atunci devino el… Ii ai buzele lipite de-ale tale, si nu-i nimic sa va desparta… saruta-l… usor… prinde-i buza de jos cu ale tale, si plimba-ti buzele peste ea… gust-o ca si cand e prima oara… simte-o si fa-o a ta… strange-o usor si umezeste-o… nu deschide ochii, doar simte… lasa-ti limba sa ii mangaie buzele dandu-le ocol, si nu-l lasa sa miste… oricum nu poate… Respira…

- Asta e rosul?

- Ce rosu? Rosul nu mai conteaza de acum…

Si ai atat de multe de invatat despre cum se simt culorile… Rosul nu mai exista, nici alte culori… Doar voi doi, ce in acel moment, creati ceva ce niciun pictor n-ar putea vreodata… Rosul nu mai conta acolo, in acea mare de rosu… altceva era mai important… Nu te pierde in detalii atunci cand esentialul e atat de urias… Daca vrei rosul sa il stii, il vei sti, asa cum poti invata sa calculezi si sa gatesti… Daca vrei dragostea, asta e alta poteca… Una pe care oamenilor le e frica sa mearga, ea trece printr-o padure prea intunecoasa ca ei sa o poata lumina cu dragostea lor… E de preferat autostrada catre mare si strada spre serviciu… Vrei sa inveti cum se simt culorile? Iubeste… Pe ele sau pe ploi, un el, o ea, copii si jucarii, o casa, un cer si o padure albastra sub luna mult prea plina… pentru altii…

E lumea ce te schimba? Esti tu mult prea putin…

Primeste suferinta trimisa din afara, ea vine sa te-ajute ca sa devii mai tu… si-apoi o inima mai buna o poate transforma, pe tine si pe ea in ceva si mai bun… din gheata scoate flori si le trimite-n lume, si tot ce-i rau in ea atrage-l catre tine… Lumea nu stie sa imprastie in jur bunatate si caldura, dar poate ca primindu-le ar intelege nedreptatea si raceala si rautatea ce o conducea, si atunci si toamna ar fi primavara pentru ea, caci florile rasar intai in suflet, abia apoi in jur… Dar poti schimba in bine raul? Prostii… e mai usor sa iti bei berea razand de bunatate, si dragostea e mai comoda cand drumul ti-este sigur… Mai important e drumul decat ea, de-aceea pentru el ne ducem incet viata… Un drum plin de bucurii e mai atragator decat o inima plina de dragoste… si viata nu-ti-e brilianta, caci nu e viata ta ci doar o influenta… O ramasita din cel ce ai fost candva, mult mai plin decat acum… Si iarna e frumoasa, nu-i nimic… poti merge la sky in tari straine, munceste mult pentru asta, e nevoie de bani pentru fericire…

Si plange toamna peste dealuri, prea singura printre anotimpuri mult mai iubite de oameni prea comozi sa-si ude parul si picioarele pentru a urca un deal… Oricum e toamna si-n oras, si pe strada ta, e mai comod sa o simti aproape, sa nu faci prea mult efort ca sa o ai. Imagineaza-ti ca ai luptat tu sa o aduci acolo, asa te vei bucura mai mult de ea… Ce minunat cand luam zapada in saci de plastic din curtea scolii de la tara si o duceam in curtea bunicilor ca sa inlocuiesc zapada ce se topise prea devreme…

Mi-ar fi rusine sa castig la loto, orice forma ar avea. Dar mi-ar placea, doar sa arat ca as da banii toti altora ce au nevoie, si n-as pastra nimic si as suferi si m-as zbate in continuare pentru drumul meu de caramida galbena ce duce catre cer… avandu-ma doar pe mine ca punct de pornire si ca ajutor si prieten si dragoste si drum si tinta mai plina decat luna, vazuta de dincolo de atmosfera… Stiind ca drumul meu si tinta si cu mine, suntem cu totii impreuna ceva mai mare decat lumea… dar prea putin ca sa ajunga pentru ce-mi doresc sa-i ofer Ei… Mai trebuie sa cresc… mereu… Cu fiecare pas ce-l urci constati cat de jos erai inainte… Candva poate voi fi destul de mult sa o pot merita… Si-apoi gaseste-ma in mine si-n tot ce e in jur, si leaga-ma de tine, suflet alb si pur… Curcubeul nu inseamna decat culori despartite, culorile unite sunt lumina… Da… voi creste mult pentru tine…si-n urma mea si lumea…

Dar de-as ajunge pe o stea prin lupta si durerea mea, mai e cineva ce-ar mai putea sa-mi tina urma? Sau prea departe as ajunge sa mai pot fi ajuns de cineva? Ce bine ca nu exista "prea departe" nici "prea greu" cand dragostea te-mpinge… Dragostea… Ce bine ca putin imi pasa de steaua aceea, comparativ cu Ea... Ce bine ca pot sa renunt la stea si la orice intr-o clipa, pentru ceva mai mare decat tot...

Ce bine ca nu trebuie sa pleci… doar sa vii…

...

- Nu am inteles nimic... care e rosul pana la urma?

...

Ioan Stoenica, 1-2 sept 2008

- Spune-mi… cat de greu e sa fii atat de frumoasa, atat de plina de personalitate precum se vede ca esti, si sa stii ca toti barbatii din jur te vor, dar niciunul din ei nu ar putea sa te iubeasca asa cum tu vrei?

- Hmm… Nu destul de greu incat sa nu pot trai stiind asta…

- Da… trebuie sa fie greu totusi sa fii mereu in control… Ti se citeste pe fata siguranta de sine, multumirea… O femeie de succes… Asta iti ofera control si asupra a ceea ce se intampla in jurul tau, nimeni nu se apropie fara voia ta, nu? Avantajul cunoasterii de sine e ca poti tine raul la distanta printr-o poarta, si nu printr-un zid…

- Un zid ar tine si lucrurile bune la distanta, nu doar pe cele rele…

- Ce pacat totusi ca prea multi incearca sa treaca zidul, sa il sara, sa il darame, cu gand de a cuceri cetatea… si prea putini incearca sa intre pe poarta, cu gand de a o cunoaste, nu?

- Prea putini… Ca si cand cetatea trebuie intai cucerita, abia apoi cunoscuta…

- Da, ca apoi sa constati ca nu iti place…

- Dar tu? Ce incerci sa faci? Sa treci de zid sau sa intri in cetate?

- Sa vorbesc. In cazul asta, despre o cetate… Una ce nu trebuie cucerita in primul rand, ci iubita…

- Poate s-ar preda singura in conditiile astea… Dar cum sa iubesti cand nici nu cunosti ce e dincolo de ziduri?

- In mod superficial, cum altfel?

- Da… Prea putini inteleg ca jocul ar trebui sa inceapa dupa, nu inainte…

- Dragostea nu e un joc, ci un sentiment… Daca sentimentul e reciproc, atunci poate incepe si jocul… in care cei doi sunt parteneri, nu adversari… Nu e vorba de o cursa din care unul trebuie sa castige…

- Amandoi trebuie sa castige, nu? E joc de echipa dragostea…

- Da… Mi se pare minunat totusi ca si in conditiile astea, in care barbatii ar vrea sa se joace, fara sa realizeze ca jocul are niste reguli, tu esti in continuare sigura pe tine… E usor sa ajungi sa crezi ca toti barbatii sunt la fel cand ii vezi venind cu tunurile spre cetatea ta, dorindu-si toti acelasi lucru, si e usor sa ajungi astfel sa iti pierzi increderea in ei… si atunci… si in El… dar se vede ca tu crezi inca…

- Sa cred ca toti sunteti la fel ar insemna sa ma resemnez cu gandul ca nu voi avea parte decat de un idiot… eventual, cel mai putin idiot dintre idioti…

- Ceea ce tot idiot inseamna…

- Da… Dar vezi, eu stiu ca El exista… daca nu as sti, atunci nu as avea decat vise desarte pe care nu as sti sa le implinesc… Prefer sa am credinta mai presus decat visele… Si credinta mea va transforma visul in realitate candva… pentru ca ea imi da mai multa forta decat ar putea sa imi dea un vis…

- E placut sa stii ca nu cetatea are o problema, nu?

- Cetatea are o singura problema… stie prea bine ce vrea…

- Dar daca asta ar fi fost o problema, ai fi eliminat-o de mult… Asta e mai mult problema celor care incearca sa se apropie si nu sunt cine ar trebui sa fie ca sa poata intra… Oricum, e bine ca ai spus ca “stie prea bine ce vrea”, si nu “vrea prea mult”…

- Nu exista "prea mult"… exista ceea ce tu creezi, exista lucrurile pentru care tu lupti si pe care tu le obtii… existi tu. Daca e prea mult sau… tu esti prea putin ca sa poti avea ceea ce iti doresti… atunci nu ai decat sa tintesti spre ceva mai marunt, sa ti se potriveasca.

- Asa e… sa stii ce vrei e foarte important, la fel si tintitul spre ceva care sa vibreze cu inima ta, si nu doar cu mintea… sau cu… pantalonii…

- Corect… Dar ce e si mai important atunci cand stii ce vrei, e sa…

- Sa nu accepti un compromis!

- Vroiam sa spun sa nu cedezi in fata altor lucruri mai putin importante, dar mai usor de obtinut…

- Adica acelasi lucru…

- Adica acelasi lucru… interesant, nu?

- Totul poate fi interesant, depinde din ce unghi privesti…

- Depinde si de cine priveste…

- Desigur… dar in cazul nostru, mi se pare ca “interesant” e mai potrivit pentru lucruri exterioare noua… “Sunt cam 4 ani lumina pana la cea mai apropiata stea de sistemul solar, Proxima Centauri...”

- Interesant…

- “Daca vrei sa cuceresti o cetate… egalitatea dintre tine si cetate dispare din start, tu esti cuceritorul si celalalt e cetatea, si atunci fiecare isi doreste altceva… cuceritorul ar putea sa-si doreasca si alte cetati ulterior, cetatea poate isi doreste copii, nu cuceritori…”

- Normal! Daca egalitatea dispare…nu e dragoste, e altceva…

- Vezi? E o diferenta intre un “interesant” distant, si un “normal” profund instalat in tine… Unele lucruri vorbesc mai mult despre noi decat altele…

- E mai bine sa vorbesti tu despre tine, nu sa lasi alte lucruri sa o faca…

- Sau pe altii care nici macar nu te cunosc la fel de bine cum te cunosti tu…

- Decat daca nici tu nu te cunosti prea bine…

- Ceea ce e foarte probabil… atunci da, taci din gura si lasa-i pe altii sa vorbeasca…

- Dar oare… o cetate poate cuceri o alta cetate, astfel incat sa existe egalitate?

- O cetate s-ar putea uni cu alta ca sa devina una singura…

- Si un cuceritor ar putea sa nu isi doreasca mai mult cetatile, ci mai mult pe cineva alaturi cu care sa le cucereasca…

- Cetati, orase, munti, paduri, oameni si nori…

- Nu ar mai fi nevoie sa le cucereasca daca ar fi amandoi…

- Hmm… ma bucur ca ai spus asta. Oricum, asta depinde de ei… Dar ar face bine sa stie ce si cum dinainte… amandoi…

- Ar fi trist ca unul sa nu isi mai doreasca sa cucereasca nicio cetate, realizand ca a gasit cel mai important lucru…

- Si celalalt sa isi doreasca si mai multe cetati, realizand ca in doi cuceritul cetatilor e mult mai placut…

- Da, pai in cazul asta egalitatea dispare, si atunci celalalt nu devine decat un accesoriu care sa faca viata mai frumoasa, si nu viata cu totul… un sclav al propriei sale iubiri… in timp ce primul s-ar simti dezamagit ca tot singur va trebui pana la urma sa cucereasca lumea…

- De multe ori e vorba de ceva mult mai marunt decat cuceritul lumii… Oricum, e alegerea fiecaruia… minunat ar fi ca amandoi sa isi doreasca acelasi lucru… nu unul cetati si altul pe celalalt… pentru ca atunci unul se va simti mereu prea putin important pentru celalalt… Daca amandoi si-ar dori sa cucereasca cetati sau amandoi si l-ar dori cel mai mult pe celalalt… atunci ar putea fi foarte fericiti impreuna…

- Greu totusi sa gasesti nivelul asta de egalitate… e mai usor sa accepti un compromis… sa crezi ca e de ajuns sa existe atractia provocata de diferente, sau de asemanari fortate de dorinta de a avea dragostea…

- E mult mai usor… De aceea se si termina la fel de usor…

- Ti se pare ca se termina usor?

- Pentru unul din ei cel putin. Cert e ca se termina... Oricum… mie imi place sa spun ca ceva ce e foarte greu, are un avantaj important…

- Ca nu e imposibil?

- Exact!

- Pacat ca depasirea unor limite nu reprezinta pentru oameni o provocare la fel de mare ca acceptarea unui lucru ce vine natural… Unul adus pe o tava mult mai usor de carat…

- O tava e mai atractiva decat o cruce… straluceste mai mult…

- Da… precum bijuteriile de la gat sau de pe maini, comparativ cu sufletul din interior…

- Ala mult prea lipsa?

- Da, ala…

- Imi place ca nu porti bijuterii…

- Imi sunt de ajuns eu ca sa stralucesc…

- Se vede… Scuza-ma putin… Alo?

…

- Gata? Ceva important?

- Pentru mine da… Cu bucurie, te las acum… vreau sa plec.

- Heeey… Ce frumos…

- Stiu…

- Stiu ca stii, asta e si mai frumos, vad ca nimic nu e la intamplare cu tine… Ceea ce nu inseamna ca totul e calculat… Oricum, imi place ca nu iti pare rau ca pleci, ci te bucuri… Asta arata ca pleci pentru ceva ce pentru tine e mai important decat discutia noastra, si nu pentru ceva mai putin important… caz in care m-as fi simtit atat de neinsemnata… In plus, pleci nu pentru ca trebuie, ci pentru ca vrei… Asta arata de ce esti in stare sa faci pentru lucrurile care conteaza cu adevarat pentru tine… E minunat!

- As spune acelasi lucru despre tine, domnisoara “femeia fatala”, dar apoi ai pierde chinul de a te gandi ce cred eu despre tine… daca ma gandesc la tine, daca am simtit aceleasi lucruri vorbind cu tine…

- Dar cum si pentru tine jocul incepe dupa, mi-ai spus totusi si ce crezi, si ce simti, si ce vrei…

- Atunci… ne vedem maine pe Omu?

- Pe varful Omu? Hmm… e cam departe… Diseara nu poti?

- Maine.

- Bine. Ce chestie… daca as spune cuiva despre… noi, nimeni nu ar crede ca discutia noastra a fost reala… sau ca tu esti real…

- Pentru ca lumea nu se simte in stare de o astfel de discutie… Dar cum nu ne intereseaza ce crede lumea…

- Da… Hey, imi spui cum te cheama? Sa stiu la cine ma gandesc pana maine…

- Te vei gandi la mine, desigur. Am plecat. Ne vedem in varful lumii…

- Da… Unul din ele cel putin… Unul ce va fi al nostru…

…

- Hey papusa… imi spui si mie cum te cheama?


...

ioan stoenica, august 2008

Camera aceea era prea mare pentru a o cuprinde cu vederea, dar asta nu îi oprea să o admire deseori de acolo de sus, de la locul lor preferat… Stăteau pe colţul acela de dulap şi priveau oamenii întrând şi ieşind din cameră, vedeau copiii jucându-se pe sub masă şi pe alţii ca şi ei aşteptând seara…


Ei mereu fuseseră mai retraşi. Ceilalţi îi invitau să zboare împreună la masa, dar ei preferau să facă asta singuri… Învăţaseră că uneori e mai bine să stea ascunşi şi să aştepte, decât să se arunce înainte către o cină care de multe ori se termina tragic… Toţi ceilalţi zburau mereu, la treabă, la joacă, la masă, zburau… Zborul era cel mai eficient şi mai folosit mijloc de deplasare pentru cei ca ei. Dar ei erau altfel…


Privind oamenii cu mersul lor gingaş, văzându-i cum se mişcă atât de uşor folosindu-şi doar picioarele, cei doi ajunseseră să iubească ideea de mers… Astfel încât, datorită unei voinţe ce altora le părea nebunie, schimbară într-o zi zborul pe mers. Atingându-şi uşor aripile, se lăsau în jos către podea, şi mergeau… Nu des, căci oamenii erau periculoşi, dar poate asta era ceea ce-i făcuse să se schimbe… În timp ce alţii zburau banal de colo colo atrăgând perniţe aruncate de oameni să-i ucidă, ei doi învăţaseră să evite asta… Şi, aşa cum printre oameni găseai câţiva nebuni îndrăgostiţi care să zboare, aşa erau ei singurii ţânţari care să meargă… Poate faptul că se iubeau aşa mult le dăduse picioare, în timp ce alţii aveau doar aripi, sau poate faptul că acest mod de deplasare era mai puţin periculos, cert e că amândoi erau fascinaţi de mers… şi unul de celălalt...


Noaptea stăteau la locul lor şi ascultau… Când oamenii adormeau, începeau să meargă încet pe uşa dulapului până la podea... apoi traversau covorul acoperit de praf şi după multe minute ajungeau lângă pat… Tot timpul ăsta îi auzeau pe ceilalţi zburând, şi sunetul aripilor lor devenea periculos noaptea… Dar cei mai mulţi nu ştiau asta… se aruncau la atac dornici de sânge, şi de multe ori se auzea acel sunet macabru… Sunetul de palmă pe obraz, sunet ce anunţa moartea… Jap! Încă o victimă a cinei… Uneori mureau mulţi într-o singură noapte, căci zgomotul produs de aripile lor transforma zborul în pericol…


Ajunşi sus pe marginea patului, ei doi mai aşteptau o vreme… Priveau în întuneric umbrele lungi create de un bec ce lumina de-afară, şi-apoi se pregăteau de masă… Deşi mersul îi aducea pe corpul cinei fără să-i dea de gol, pericolul exista oricând, deci orice masă ar fi putut să fie ultima pentru unul din ei sau pentru amândoi… Atâta timp cât erau împreună însă, nimic nu mai conta…


Se atingeau uşor înainte de plecare, se mângâiau şi-şi spuneau vorbe de iubire, apoi ea mânca… Doar ea, căci masculii nu mănâncă sânge… El o privea mereu cu drag ţinându-i companie, şi era gata oricând să bâzâie pentru a distrage palma ucigaşă… De aceea venea cu ea, de aceea erau nedespărţiţi… Împreună la orice bine şi rău exterioare lor, căci în ei binele strălucea datorită dragostei ce şi-o purtau… Şi-apoi plecau mergând înapoi la locul lor…


Şi cei care-i vedeau mergând râdeau, căci ţânţarii judecau deseori ceea ce era diferit de ei. În zborul lor grăbit, ei nu stăteau să analizeze mersul încet al celor doi, căci ce-ar putea cineva să-nveţe de la doi nebuni îndrăgostiţi? Ceilalţi erau grăbiţi ca să mănânce, să crească mult, să adune, să aiba ce să lase-n urmă, în timp ce ei se bucurau pe un colţ de dulap de clipa dragă ce-o trăiau, şi lumea dornică de sânge dispreţuia fericirea pură din sufletele lor… Ei nu de sânge aveau nevoie-n primul rând…


Într-o zi, oamenii din acea casă puseră în priză un aparat micuţ şi roşu… Încet de pe tavan ţânţarii începeau să cadă, fiecare singur, regretând atâtea lucruri pe care nu apucaseră să le facă, fiecare disperat în calea forţei nevăzute ce le-ncleşta aripile spre moarte… Doar ei doi zâmbeau îmbrăţişaţi, şi adormiră…


Căci nu ştii niciodată când vine vremea palmei pe obraz…

Şi te poţi stinge cu ură-n suflet şi cu-n gol, încremenit de frică,

Sau poţi de ştii cum să trăieşti, când vine vremea,

Plângând din ochi să poţi şi-atunci să mai zâmbeşti…

Căci s-aduni sânge spre păstrare să-l poţi lăsa copiilor,

Nu-ţi umple inima de soare, şi n-o va umple nici pe-a lor…

În timp ce dragostea se pare, trăind adânc în corpul lor,

Transformă aripi în picioare, şi-n mers suav al lumii zbor…

...

Ioan Stoenica

Intr-o zi am murit. Cred ca era o zi de toamna. Trebuie sa fi fost, am simtit toate pasarile plecand din mine, si florile ofilinduse… Nu erau insa niciun fel de fructe in copaci, poate era totusi iarna… O iarna ce a zacut mult sub stratul subtire de bucurie ce de-acum se topise iar cu totul…

Oare ce gandeam atunci? In acea ultima clipa constienta ce a dus la decizia mortii mele, in ziua dinainte si ziua de dupa ce nu a mai venit pentru mine? Oare a fost un gand sau un sentiment ce m-a impins? As vrea sa fi fost un sentiment… sa stiu ca mi-am ascultat inima pana in ultima clipa, si mintea mea n-a luat decizii impotriva inimii… Poate totusi a avut si ea ceva de spus… o ascultam si pe ea… mult… Fara ea n-as fi stiut sa separ florile de maracini inainte sa le cresc in mine si nici ca trebuie sa le ud cu o dragoste venita de undeva de sus dintr-un albastru adanc, nu cu rautatea si ignoranta celor din jur… Le-am tinut cu mintea pe o directie din care vantul raului din jur nu batea niciodata sa le rupa… Cat de frumoasa e o floare ce in fata vantului se rupe si se ofileste, comparativ cu una ce se zbate sa-si apere tulpina? Poate doar unele stiu ca toata frumusetea petalelor lor exista datorita a ceea ce trece prin tulpina… Poate de aceea unele au mai multa grija de petale… Ce urate sunt florile care nu stiu… Dar nu exista flori care sa nu stie asta. Doar oameni. Florile sunt minunate toate…

Stiam prea multe, de aceea am murit. Sa intelegi e uneori mai dureros decat sa nu. Mult mai folositor totusi.

Cand am murit din corpul ce-mi era prizonier, m-am eliberat. Asa am crezut. Asa cred si acum, desi s-a simtit altfel… Am simtit cum ceva se duce catre un fund de ocean intunecat ce n-avea sa ma mai doara de atunci… dar inotand spre suprafata nu mai ajungeam la ea, si intunericul nu devenea mai luminos… Din ce in ce mai pierdut de soare si de cer, nu mai gaseam nici cerul si nici pe tine nu te mai aveam sa-mi pacalesti durerea cu prezenta ta prea putin pasatoare… Sa pacalesti durerea… ce pacaleala prosteasca… nici de 1 aprilie nu se fac pacaleli asa naive…

Dadeam din maini haotic intr-o apa ce poate era lacrima, si aerul ce il tineam cu grija in plamani ca sa nu mor cu totul incepea sa se termine…

In celula aceea neagra ce ascundea durerea as fi avut aer, in corpul ce-l lasasem in urma, un aer ce m-ar fi salvat de la un chin pe care nu il prevazusem, si a carui importanta nu conta atunci cand decizia s-a luat singura fara sa-i pot spune nimic… Stiu, a fost si mintea mea acolo. Ea a vorbit, cand inima plangea. Puternica sa realizeze tot ce se intampla, nu a putut sa taca in fata unei nedreptati pe care o constata, vazand mai jos cum stapana ei plange viata afara din mine… Poate daca nu ar fi fost mintea, acum as fi trait inca. Acolo. Ce bine ca a fost totusi. Sa traiesti pe fundul unui ocean ce nu cunoaste decat intuneric cand inima ta nu poate bate fara cer, e o alegere pe care un singur lucru in lumea asta te poate impinge sa o faci… Eu nu gasisem acel lucru… as fi ramas acolo, caci n-as fi fost eu mai important…

Pluteam.

Uitasem cate feluri de a pluti exista. Poti pluti simtind frica, poti simti bucurie si dragoste, sau poti pluti simtind durere… Oricum ar fi, nu poti controla sentimentul, caci nu ai nimic de care sa te agati, nu e nimeni sa-ti intinda o inima. Plutesti. Dai din maini si picioare dar asta schimba doar pozitia, nu si faptul ca plutesti. E ca si cand ai cadea din avion. Poti sa te bucuri stiind ca ai parasuta, poti schimba directia si viteza, dar nu si faptul ca esti in cadere. Poate sa-ti fie frica stiind ca nu ai parasuta, poti schimba directia si viteza, dar nu si faptul ca esti in cadere. Sau poti cadea fugind de flacari, si vantul nu va stinge focul, si prabusirea poate-ti va parea salvare, de-aceea sari… Cand avionul arde si cu el si tu, nu iti ramane decat sa sari, oricum se moare intr-o zi… Dar cel putin asa mai prelungesti o clipa… viata sau durerea, prea putin conteaza, stiind ca-n avion de tine-o minte rade… Dar mai presus de asta, in focul ce te arde, in tine cine rade? Mai e ceva ce ar putea zambi, gandind la tot ce-a fost candva? Sau poate… prea putin a fost ca sa poti zambi… "Am facut multi bani la viata mea… am fost la multe petreceri, am avut multe masini si case, multe femei si multi prieteni cu care ma distram si care tineau la mine… da… pot sa mor zambind…" Eu nu avusesem si nu facusem nimic din toate astea…

Si zambeam… muream si zambeam, pe buze si in suflet, caci stiam ca moartea nu e cel mai rau lucru ce-ar fi putut sa mi se intample… Cel mai rau il traisem atat de mult timp inainte de eliberare. Si-apoi si dupa… Moartea nu e cel mai rau lucru ce-ar putea sa se intample… Nu… Dar lumea nu stie, caci nu a trait nici moartea si nici viata indeajuns, ca sa o simta in fiecare celula a unei inimi mult prea pline de un dor in care s-ar ineca Pamantul…

Dar cand eliberarea devine moarte, e mai trist… caci n-ai scapat de ceea ce te urmarea, ci doar de cel ce provocase asta… Poate ca lasi in urma dusmanii ce te-alearga, au obosit sau poate ca nu le mai pasa, dar dupa tine latra, cu dintii ascutiti, dulaii ce dusmanii i-au aruncat spre tine… Si fugi, si padurea ce-o iubeai devine acum prea deasa, si crengile si frunze te biciuesc pe fata, si pare ca padurea cea plina de iubire, ramane acuma goala, cand altceva pentru tine e mai important ca ea… Si cainii te alearga si nu-ti vor pierde urma, si nu mai poti atunci decat sa te opresti sa lupti… Dar cum sa lupti, ti-e frica! Ascunde-te de ei, afunda-te-n padure, prefa-te ca nu sunt, ca au murit pe drum, c-au renuntat la tine, iluzii! Sunt undeva in urma… sau poate chiar in tine… Ai sa-i revezi candva… Ignora-le latratul infundat… degeaba… Poate latrau de dorul unei vorbe calde… tu fugi…

In scorbura aceea parea sa-mi fie bine, as fi ramas acolo si-o ora si o viata, stiind ca pentru oameni, numai atat conteaza… Un loc cu tot confortul, cum era pentru mine pomul, un loc ca sa muncesti, sa ai ce sa mananci, asa cum pentru mine padurea devenise birou cu aer conditionat ce nu avea sa-mi dea niciodata dureri de spate sau de cap… Excursii si cadouri, cumparaturi si masina, distractii si distractii, "fun fun fun" (un vis adanc?), le aveam pe toate mai mult decat ei… Padurea era mare, un urs mi-era masina, cadouri flori o mie si-un con dintr-o poveste si lacul sub cascada si raul si padurea si tot in jurul meu erau distractii si bucurii si bani ce nu-mi dorisem niciodata de cand realizasem… Le-aveam pe toate, mai mult decat toti cei ce ramaneau in urma, le aveam caci luptasem nu sa le castig pe ele, ci sa ma castig pe mine… Nu-mi construisem casa, ci mintea, nu luptasem pentru bani si excursii, cadouri si petreceri, ci suferisem ca inima sa-mi fie libera, si libera imi devenise…

Si aveam tot ce imi doream, nimic din ce-si doreau cei multi si care pentru mine nu insemna nimic, si eram liber, si nu era nimic pe care lumea sa il aiba si eu sa simt un acru gandind ca n-am si eu… Acolo aveam tot. Si am plecat mai departe plangand, pentru ca in acel TOT pe care il aveam, nu avem nimic din ceea ce mi-ar fi umplut acel gol… Oare trebuie neaparat intai sa ai ca apoi sa iti dai seama ca altceva te face fericit? Si ce faci daca-ti dai seama dinainte?Mergi inainte sau schimbi drumul spre mai tine? Si-am renuntat si la padure si la flori si la cascada si la rau, si n-am plecat spre un birou mai mare nici spre prieteni ce in gandul meu m-ar fi facut sa spun "in fata suferintei suntem cu totii singuri…" Si-am renuntat la tine si la tot, caci nu te aveam nici pe tine si nimic din ceea ce iubeam in mine si in jur…

Si imi doream atat de putin ca sa fiu fericit, dar putinul acela… pentru oameni era mai mare decat lumea si atunci credeau ca nu se poate sa il ai… si uitau ca de fapt e vorba sa-l oferi… Ce mic trebuie sa fii sa vezi dragostea asa departe… Departe, nu mare… Ce mare trebuie sa fii sa iti dai seama ca "enorm" pentru tine e ceva normal, si "normalul" lor pentru tine e ceva minuscul… Cata credinta trebuie o inima si-o minte impreuna sa creeze, sa iti dea forta sa alegi moartea mai bine decat sa renunti la vis sau la credinta, sa ai putere sa fii TU oricat de mult te doare asta, sa poti SA FII cand toti in jurul tau se multumesc sa FACA… sa poti sa mori pentru ceva mai mare decat ce-i in jurul tau, si intr-o zi, sa mori pentru ceva mai mare decat tine… Pentru ce mori azi daca te calca o masina? Pentru ce traiesti? Ce mica-i moartea comparativ cu viata… si oamenilor le e mai frica de moarte decat de felul cum traiesc, si moartea le patrunde mult mai adanc in suflet… Amar…

Trecusera cateva stele pe langa mine cand mi-am amintit ce se-ntamplase.

Stiam prea bine cine sunt, si eram eu, nu altii ce vorbeau prin mine cu ganduri adunate din prejur… Ca sa renunt la mine devenind ceva ce niciodata nu-mi doream, ceva mult prea departe de-o lume ce-o iubeam, de-o inima cu aripi si-un suflet plin de cer, ar fi insemnat o moarte mai lunga si mai dura, decat aceea lenta ce te chinuie cativa ani… Si am ales sa mor o moarte mult mai trista, puternic sa aleg durerea in locul unui compromis si mii de bucatele rupturi din al meu suflet, in locul unui corp robotic ce-ar fi luptat vesnic, pentru ceva minuscul, comparativ cu EA…

N-am stiut sa apreciez? Ce, durerea? Ce usor e sa vorbesti si vorbele sa nu aiba continut la o simpla analiza. Am stors in mine fiecare picatura de suferinta si un pahar prea mare l-am degustat din plin, lasandu-i gustul acru prin sange sa imi curga si-o inima golita, umpluta de venin… Si n-am dat inapoi la prima lovitura, nici la a doua nici cand in spate caram singur provizii mult prea grele pentru acel pahar, dar inima aceea… nu mai era a mea sa o pot tine-n mine. Si am murit atunci, plecand cu golul meu si cu paharul plin, o ultima amintire,o legatura trista, in inima un spin… Ce dulce-i suferinta cand in ea se-ascunde tot ce-ai avut frumos, si-i trist ca pentru-a merge inainte, trebuie sa-o tii cu tine, caci e o punte spre ce-a fost… Cand suferinta-i toata dragostea ce-o ai, si-i mult mai multa dragoste decat a celor multi, inveti sa apreciezi mult suferinta… si ea atunci ajunge sa te-nvete multe… Dar cine sa stea sa o asculte? Fugiti de ea micuta… nu-i de mirare ca dragostea e cum se vede in jur. Nu se vede. Oare daca nu se vede, inseamna ca e totusi acolo? Cui ii pasa? Fiecare cu dragostea lui, tu stii mai bine cat cu-adevarat o ai. Minte-te acum.

Si care-i diferenta pe care un copil o poate face uitandu-va la voi printr-un geam cu vizibilitate in sens unic, creat de minti prea ocupate sa lase ochii sa il vada? Prea putina informatie ca sa cunosti un om de la distanta, si criticati copilul ca prefera sa-si faca temele decat sa se joace cu voi, considerand ca va judeca prea aspru fara sa va cunoasca… Dar el simte… si tu esti cel ce esti in tine, si ce se vede esti tot tu…Doar atat in ochii lui, caci unde sa se uite sa te vada mai bine? Tu nu te joci. Tu nu te joci, nu… Cand vrei sa mergi cu bicicleta si vezi o minge stand pe un trotuar, prea putin conteaza ce-i inauntrul mingii, cand ea din start se vede, nu-i bicicleta ta… Dar nu-i nimic, mai sunt si alti copii, unul poate va ramane… iti va-nvata si meseria si drumul. Producatori cu totii, si nu-i nimic din ceea ce faci ce n-ar putea face si cel de langa tine.

Fusese un camion. A trecut. Si-n urma lui, bicicleta sfaramata, si mingea rade inca intreaga. Cu-acelasi gol interior… Si catre cine mergi atunci? La ce mai e buna o bicicleta rupta de durere, cand ai putea mai bine s-alegi un compromis… Mingea nu-i bicicleta, dar cel putin te poate face sa simti ceva mai bun, caci in acel moment, in ochii ei si-ai unora, mingea-i de preferat… Cat de mult iubeai bicicleta? Las-o pe drum, nu te mai uita la ea, iti va fi mai usor asa…

Si joci uitand de bicicleta un joc ce nu-ti doreai nicicand in vise, dar visele-s pentru copii, realitatea-i mult mai dura, si viata te invata sa-accepti ceea ce vine, nu sa te lupti cu forta pentru ce iti doresti, caci tu oricum nu stii ce vrei… Si uneori in lupta asta se-ntampla inima sa planga, e ea ce mana mintea-n lupta, ca faci ce simti, dar si gandesti, nu doar gandesti si faci apoi, ceva ce prea putin se simte-n noi… Si lupti si doare si mai si mori, si-apoi un singur lucru face diferenta… Momentul cand realizezi ca dragostea era in tine, nu in altul sau in afara, si tot ce simti pleaca din tine, si nu-i nimic in celalalt sa nasca asta-n tine, e totul in tine, si-n tine esti si tu, cel ce traiai candva. Si-apoi lipeste bucatile rupte de tine sau de noi, de altii sau de ploi, doar tu o poti face… nu unul nou ce-ai vrea sa vina sa te surprinda, aratandu-ti ca viata-i mult mai mult decat ceea ce tu traiesti in acea uitare fortata de-o frica atat de lasa…

Si-apoi o singura durere ramane de trecut… ******* **-* ******* ** ****** ******** * **** ** ** *****, ** ** ** *****. Si apoi vei fi liber. Sa iubesti… sa mori…

…

Intr-o zi am inviat. Multumesc Doamne pentru moarte…

...

Ioan Stoenica

Trecuse mai bine de jumatate de an, si durerea nu-i trecuse inca… Iubise mult candva, si timpul suferintei parea acum sa depaseasca timpul dragostei… Caci uneori iubirea e mare in intensitate, dar nu apuca vremea ca sa invinga timpul… Si ca sa suferi, uneori nu de mult timp petrecut intr-o iubire moarta e nevoie, ci de putin timp intr-o iubire ce pentru tine este vie, fiind ea insasi oxigenul ce te tine-n viata…


Si-apoi se termina, caci cine stie, poate ca celalalt avea tuburi de oxigen acasa, si nu avea nevoie de tine ca de aer cum tu aveai de el de la-nceput… Caci pentru el iubirea voastra nu a fost nicicand mai mult decat un lucru minunat pe langa-atatea alte lucruri, si n-a stiut sa va puna nici pe ea si nici pe tine pe primul plan cu-adevarat… Si-ntr-o zi pleaca, realizand ca nu te mai iubeste, lasandu-te sa suferi… Sau poate cine stie, esti tu cea care pleaca, simtind ca nu te mai iubeste, si ramanand sa suferi… Realizand ca intre o iubire mare care sa isi dea viata pentru dragoste si o iubire in care tu-ti dai viata pentru suferinta e o diferenta ce nu merita durerea… Si pleci, cu gandul spre un viitor mai bun, si inima scapata pentr-o clipa de durerea lipsei dragostei lui…


Si trece-un timp si inca doare, caci suferi mult cand pierzi iubirea… Si-n urma ta nici ploi nici soare, caci celuilalt nu ii mai pasa de absenta ta… Tu i-ai zambi si-ai mai vorbi cu el, dar el e rece si nu-i pasa, caci lui i-e bine unde e, si lupta pentru fericirea lui… Poate ca sufera si el… sau poate chiar nu-i pasa… Si doare mult sa nu insemni nimic pentru cel pe care l-ai iubit, dar te gandesti ca lui i-e bine, si-atunci nu suferi in zadar… Macar atata lucru bun din tot ce-a fost sa mai ramana… fericirea persoanei pe care o iubesti… Chiar daca uneori cu pretul suferintei tale, si prea putin datorita tie…


Si apoi intr-o zi iti amintesti de tine si lasi viata sa intre iar in suflet… Si-atunci apare, dupa un timp cand deschizi ochii iarasi… Gasesti pe cineva ce iti aduce aminte… pe cineva care prin suferinta ta, iti vede sufletul capabil si dornic de iubire… Si simti cumva o licarire, gandindu-te ca ai putea iubi din nou… Si il atragi in lumea ta pe cel ce s-a vazut in tine, fara sa-i spui ce simti tu cu adevarat sau cine esti… Caci ti-e rusine de ce simti, ai simtit prea mult durere, e vremea pentru ceva bun si pentru tine… Si celalalt te vede, asa cum nici tu nu te mai vedeai de mult, asa cum tu iti doreai sa fii dar inca nu aveai puterea sa ajungi… te vede si se-ndragosteste, si tu esti fericita pentru asta, caci ai nevoie de iubire…


Incet, incepi sa simti si tu… mult mai incet decat celalalt, caci el nu are sufletul plin de durere si tristeti sa-l tina-n loc, plin de probleme nerezolvate si limite cu scop de-o aparare egoista… El este liber sa iubeasca, doar asta si-a dorit mereu, si-acum el crede ca in tine il va gasi pe Dumnezeu… Dar tu plangi inca, nu esti completa, nu esti in stare sa iubesti cu toata inima, caci suferinta uneori te schimba-n rau facandu-te sa uiti… Si tu ai ziduri de-aparare pe care el se lupta sa le treaca, si il doare sa constate ca iubirea mare pe care o vedea in tine, si libertatea ce-si dorea s-o simta prin iubire, devin tot mai mult dezvaluirea unor ziduri construite-n timp de tine… De-aceea poate il iubesti, caci te invata cum sa simti, si redescoperi langa el, iubirea ce-o doreai candva…


Si trece timpul si tu cresti, si el te-nvata sa iubesti, dar invatandu-te pe tine, ceva se schimba si in el… Caci observandu-te cum cresti, inima-i creste, dar nu poate, sa nu realizeze dureros cat de putin din ceea ce vazuse-n tine e de fapt adevarat… Si-n dragoste iluziile vor invinge visul... Caci daca datorita lui tu-ncepi sa cresti, atunci ce-i ramane lui, sa mai iubeasca acum la tine? Cine esti din ce-a vazut? Va iubi mult ce tu poti sa devii, si el te-ajuta sa faci asta caci iti doresti si ai nevoie, dar cat poate un suflet dornic de iubire sa reziste suferind, asteptand o dragoste ce pare ca n-are sa mai vina? Tu nu observi, prea ocupata fiind cu propria-ti persoana, prea ocupata sa simti iubire dupa atata suferinta… si uiti ca dragostea inseamna sa te oferi cu sufletul intreg, si pentru tine viata toata, sa fie celalalt, nu tu… Caci daca totu-i reciproc, si sufletele sunt egale, atunci nu ai de ce sa-ti faci griji…


Dar tu nu esti libera ca el, tu ai trecut prin greu inainte (poate si el), si acum ai nevoie de el sa iti revii, ca mai tarziu, cand vei fi tu cu adevarat, sa il poti si iubi cu-adevarat… Mai tarziu? El simte asta, si simte prea putina dragoste venind spre el, cand tot ceea ce el ofera e-atat de bine primit de tine… Si-ncet, iubirea lui devine dureroasa, dar de data asta, nu pentru tine, ci pentru el… Caci el e cel ce-si pune sufletul pe-o tava pentru tine, in timp ce tu te folosesti de el ca sa-l creezi sau sa-l refaci pe-al tau… Si cu un suflet ce nu mai stie sa se ofere, durerea creste langa pieptul tau… Si nu o intelegi, caci tie ti-e bine langa el si el nu e aer pentru tine asa cum esti tu pentru el…


Si incet rolurile se schimba… Si el devine tu de altdata, acela ce simtea prea multa suferinta ca sa mai poata sta in loc, si intr-o zi inevitabil, durerea se transforma in despartire… Si el pleaca, gandind spre fericire, dar tie ti-e mult mai usor acum… Poate te doare, dar e o durere mai placuta, caci ti-ai dovedit cu ajutorul lui ca poti inca sa simti, si ai crescut mult datorita lui, si asta te ajuta sa poti merge mai departe cu gandul ca-ntr-o zi o sa iubesti din nou… Mai mult, caci vei fi tu insati mult mai mult… Vei fi ceea ce el avea nevoie sa fii acum dar n-ai putut… Si-l lasi sa plece… Si asa cum tu ai plecat candva si-ai suferit prea mult din cauza unei iubiri prea mici, asa ramane el sa planga, caci dragostea pe care si-o dorea, s-a dovedit prea mica sa poata invinge bariera timpului sau a lumii exterioare, dar destul de mare in inima lui incat sa i-o zdrobeasca si sa nu ii pese… Si ce ti-a facut tie cineva candva ranindu-te enorm, ii faci tu lui acum, caci prea putin iti pasa ca sa mai schimbi ceva… Ti-e bine, si el e cel care-a ales sa plece, deci nu e vina ta ca sufera…


Si acum el plange, cateva luni sau poate-un an, si sufletul ii scade mult, si bucuria cu care te-a iubit pe tine ii dispare… Caci a ramas acum acolo unde-o inima avusese candva nevoie de ea ca sa se vindece… "Sa ai grija s-o folosesti frumos…" iti spune printre lacrimi, si sufletul ii moare…


Si intr-o zi, cand el inca mai plange dupa iubirea ce crestea, dar catre tine, nu spre el, apare o fata… O fata ce vede in el ceva ce nici el nu mai vedea de mult… Si-ncet apare o licarire, si se gandeste c-ar putea iubi din nou… Si ea e pura si senina, si-si pune inima cu totul inauntrul sau…


Si undeva in cercul vietii, poate ca doi se vor opri… Si-si vor da seama ca-n iubire, cand unu-i aer si altul e tarana, iubirea lor va curge precum apa, din cer inspre pamant… si-l va rodi si-i va da viata, cu stropi cazuti din nori adanci de dragoste… si se va scurge apoi, lasand si norii goi, dar si pamantul gol… Pamantul pregatit sa infloreasca insa, si norii stinsi pe cer goliti de lacrimile bucuriei, nu mai au iubire si pamantului nu-i pasa…


Caci pentru o iubire mare, nu de pamant si cer este nevoie… ci de doi oameni cu un interior stabil si dornic de iubire, de doi oameni capabili sa-nteleaga cine sunt si ce-si doresc, si mai ales… cine e celalalt si ce-si doreste… INAINTE de a se-arunca spre dragoste… Si din aceasta goana dupa ea, doi oameni poate se vor intalni… Sau poate isi vor aminti, si-atunci se vor intoarce, plangandu-si greselile ce si-au facut, iertand greselile ce i-au ranit… Si dupa ce-au plans mult pentru iubire si-au inteles-o cu adevarat, vor pune inimile impreuna, caci dragostea e-n doi, nu separat… Si singurele lacrimi ce vor fi atunci vor imita bucuria lacrimilor unei mame ce-si vede copilul intors de la razboi… Caci pentru dragoste ei doi au tot luptat, dar din pacate pentru ei, nu impreuna, ci separat… De ce?


Si atunci cand dragostea-i mai mare decat nevoia de-a scapa de suferinta, atunci cand dragostea nu-i doar ceva sa dea farmec existentei tale, ci insasi existenta ta, atunci cand ti-o doresti pentru fericirea pe care i-o poate aduce celuilalt, si celalalt o vrea pentru acelasi lucru… atunci doi oameni vor fi pe rand si cer si nori dar si pamant… si impreuna indragostiti au sa rodeasca-n drumul lor, si nori si ploi si flori, iar intr-o zi cu lacrimi de inima prea fericita, au sa dea nastere minunii ce face dragostea implinita…


...

autor: Ioan Stoenica

Nu trecuse mult de cand aflase, dar nici nu era nevoie de mult timp... Asa era ea, lua in serios lucruri pe care altii nu le-ar fi luat, si ii pasa mai mult de ceea ce simte decat de ceea ce spune lumea... De aceea, incepu sa-si ia in serios rolul de zeita vanatorii... doar o chema Diana.

Dintr-o creanga de alun reusi sa faca un arc pe masura mainilor ei, apoi transforma cateva nuiele in sageti... Padurea era aproape, asa ca vanatoarea putea sa inceapa... Si-a plecat la vanatoare, cu arcul intr-o mana, cu sagetile in spate, sa vaneze caprioare... Caprioare n-a vanat, si-a vanat un iepuras... pe care oricum l-a ratat, caci arcul nu prea functiona cum trebuie... A incercat sa vaneze si o ciutalina, ca asa spunea colindul, dar nu stia ce e aceea o ciutalina si cum arata ea, asa ca renunta la idee...

Dezamagita de faptul ca vanatoarea sa de animale era un esec de fiecare data, Diana arunca arcul undeva in padure... trasul cu sageti care sa intepe animale nevinovate nu i se parea oricum asa distractiv, deci nu-i parea rau dupa el... Dar daca la metoda de vanatoare renunta, la lupta nu avea de gand sa renunte...

"Nu vreau sa lovesc animale nevinovate" isi spuse ea gandindu-se ce lupta ar putea sa duca... o lupta pasnica, o lupta pentru ceva bun, la fel ca sufletul ei...

"Stiu!" isi spuse ea intr-o dimineata... "o sa vanez... oameni! oameni care sufera si care nu au pe nimeni sa-i ajute... si o sa incerc sa-i ajut!" Ideea ce-i venise ii puse un mare zambet pe fata si in suflet, si trecu imediat la treaba...

Din padurea din spatele casei incepu sa culeaga flori multe, colorate, galbene, mov, albe, nu conta, toate erau atat de frumoase in ochii ei... si facu buchetele asortate, pe care le lega cu o sforicica apoi le punea intr-o galetusa cu apa...

Si pleca la drum... cu galetusa in mana desigur.

In satul unde traia erau multi oameni tristi, nu era greu sa ii vezi... oameni care nu stiau sa zambeasca din cauza grijilor si a problemelor, oameni care plangeau pentru ceva ce pierdusera, oameni care nu aveau pe nimeni langa ei...

Diana se apropia incet de fiecare, si, zambindu-le, le oferea un buchetel de flori si o vorba buna...

- Stiti, florile acestea sunt magice... au in ele un secret care va va ajuta sa scapati de suferinta si sa fiti mult mai bucuros... dar trebuie sa le analizati cu atentie, sa le mirositi, sa le priviti, pana cand descoperiti unde anume se ascunde magia...

Oamenii reactionau diferit la cadoul oferit din suflet de fetita cea buna... unii i-l aruncau inapoi nervosi, crezand ca e o bataie de joc, altii radeau de ea, spunand ca niste flori nu au cum sa ii scape pe ei de probleme, dar altii, cu un suflet mai cald si mai deschis, primeau florile si ii multumeau fetei pentru gingasia ei si a lor... Multi nu reuseau oricum sa descopere secretul despre care fetita le spunea, pentru ca nu credeau in existenta lui, dar cel putin isi aminteau ce inseamna sa zambesti pentru un lucru marunt...

Diana suferea atunci cand oamenii isi bateau joc de florile culese cu bucurie si oferite cu dragoste de oameni, dar se bucura mult cand cineva ii multumea si ii zambea... Dar ceea ce o durea cel mai mult nu era reactia dura a celor care primeau florile... ci reactia rece a celor din jurul ei, care nu-i intelegeau gestul...

Avea multi prieteni, dar unii radeau de ea neintelegand de ce iroseste florile pe oameni pe care nu-i cunoaste, altii ii spuneau ca nu e bine sa ofere asa usor florile culese din sufletul ei, pentru ca oamenii sunt rai si o vor rani, in timp ce altii ii ofereau alternative lipsite de bunatate, dar pline de egoism... "lasa-i pe altii, ei isi pot purta singuri de grija, tu ai grija de tine... nu mai fi asa naiva, ca vei avea de pierdut in viata... ce castigi daca oferi altora flori din suflet, nu castigi nimic, o sa ai doar de pierdut... mai bine inchide floraria asta a sufletului care nu-ti aduce decat suferinta, si ocupa-te de lucruri mai importante..."

Oamenii nu erau obisnuiti ca cineva sa vrea binele celor din jur fara sa astepte nimic in schimb... Si experienta le spunea ca daca vrei sa faci un bine, lumea ori va profita de tine, ori te va pacali cumva, ori te va respinge cu raceala... Oricum ar fi, ei stiau ca un om bun nu e decat un om naiv, care nu stie pe ce lume traieste si care va avea mult de suferit din cauza ca are asa usor incredere in bunatatea ce se ascunde in cei din jur... Bunatate care la ei se ascundea cel mai bine, astfel incat sa fie cat mai greu de gasit... "O sa vezi tu cand o sa dai cu capul de pragul de sus" ii spuneau ei, dandu-i cu pragul peste cap...

Ceea ce ei nu stiau insa, era faptul ca ei insisi erau cei care o faceau pe Diana sa sufere, pentru ca lipsa de incredere din partea celor dragi poate sa fie foarte dureroasa... Diana nu era naiva, ea gandise mult inainte de a face ceea ce facea, si in plus, facea ceea ce simtea... lucru ce ii aducea o bucurie foarte mare in suflet, oricat de multa suferinta i-ar fi adus cei din jur... In timp ce aceia care nu o intelegeau si o criticau, o faceau doar pentru ca ei nu se simteau in stare sa faca la fel, si nu puteau accepta ideea ca cineva e mai bun la suflet decat ei...

Diana ar fi fost foarte fericita daca si ei ar fi incercat sa fie mai buni, considerand ca un om bun si cu un om bun si cu un om bun inseamna din ce in ce mai multi oameni buni, si putin plus putin egal mult intr-o lupta pentru o lume mai buna...

Cu toate astea, prietenii o criticau, strainii radeau de ea, iar cei ce primeau florile reactionau in continuare in atatea feluri... Si ea ramanea singurica, doar cu o galetusa cu flori si un vis sa-i tina de cald printre vorbele reci ale celor ce trebuiau sa o sustina, nu sa o traga in jos...

Pentru ca uneori, oamenii nu stiu sa faca altceva decat sa puna piedici, si o vorba de incurajare e atat de greu de spus...

...

autor: Ioan Stoenica

Vedea apusul a cata oara pe malul acelui lac? Nu mai stia… Uneori poate nici nu-si dadea seama daca era apus sau rasarit, caci se pierdea adanc undeva in frumusetea lui… Sau poate in durerea unor ganduri pe care portocaliul soarelui le scotea mereu la iveala… "Suferinta are culoarea portocalie" isi spunea el de multe ori prinvindu-l…


La marginea unui oras prea mare sa il stie, acel lac ii devenise de mult prieten sa-l asculte… Uneori natura are urechi mai intelegatoare decat oamenii, caci sunt urechi cu suflet, si nu urechi cu minte… Nu-i de mirare cati poeti sau pictori i-au exprimat frumusetea in felul lor, cati oameni s-au bucurat de ea candva, la bine sau la rau… Uneori mai mult la rau decat la bine…


Se stinse, lasand in urma un cer portocaliu. Sau poate roz. Cu putin mov si-o nuanta stinsa de rosu… Da, uneori trebuia sa astepte cateva minute sa-si dea seama daca e apus sau rasarit. Sa-l vada urcand sau coborand, caci daca te trezesti stingher pe malul unei lumi pe care o uitasei, cum stii in ce moment al vietii ai ajuns? Erai in cadere, sau incepusei sa urci cateva trepte spre cer? E-asa usor sa le confunzi, cand nu stai sa privesti in jur… si nici in tine…


Soarele stia raspunsul: uneori cobori, apoi te urci in alta parte… Cobori si urci, acesta-i mersul lumii sale… Dar parea ca atunci cand apunea, le era mai usor oamenilor sa-l priveasca lung… senzatia caderii din varful lumii in spatele ei, parea mult mai dramatica si importanta decat momentul ridicarii… Caci cerul unei zile noi parea la fel ca-n alte zile, pe cand pierdut in intunericul unui apus, posibilitatea unui nou rasarit trezea in oameni visuri marete… sau poate doar dureri stralucitoare… Uneori le era mai usor sa gandeasca ziua de maine, decat sa primeasca in ei frumusetea pe care un rasarit de dimineata rece o agata pe cerul de departe… Sau poate inceputul unei noi zile cenusii nu le mai parea de mult interesant, pe cand un sfarsit plin de culoare, le amintea uneori ca viata e mai mult decat ceea ce ei simt…


Dar nu-si doreau mai mult. Un apus din cand in cand era de-ajuns, caci alte lucruri sunt mai importante, si sentimente ale unui suflet de copil nu tin de foame, intr-o lume unde totul se rezuma la dorinta mintii de-a face pe plac trupului… Caci nimic nu pare sa lipseasca din aceasta ecuatie atat de atent studiata asupra fericirii… Citim din carti ce-i fericirea, iar dragostea nu-i ca in filme… Caci noi suntem niste actori prea slabi ai propriilor noastre vieti, ca sa putem sa transformam in soare o dragoste ce a apus uneori inainte de a fi rasarit cu-adevarat…


Sa pui in tine dragostea ce frige precum soarele, nu-i un lucru prea inteligent daca nu esti pregatit sa arzi… Dar dorinta de a simti stralucirea si caldura lui in tine e prea mare sa-i rezisti. Si-atunci inghiti cu un pahar de apa o iubire mult prea mare sa-i faci fata, si te trezesti la scurta vreme, ca apa ce te-a ajutat sa-nghiti, a stins cu ea din start nucleul ce facea razele sa arda… Ce ai apoi e-un soare stins, pe cerul unei iubiri ce n-avea spatiu ca sa simta…


Caci pe Pamant soarele-apune,

Inevitabil intr-o seara…

Plecand incet dinspre o lume

Ce n-are suflet sa-l rasara…


Dar de vrei sa-l ai cu tine,

Sa-i simti caldura viata-ntreaga,

Atunci nu-l lua pe el in tine

Ci zbori spre el, iubire draga…


Nu-l trage-n jos caci il omori,

Lasand in urma-o lume moarta…

Dar mergi spre el riscand sa mori

Si-ai sa vezi dragostea ce-o poarta…


Caci de te simti in suflet soare,

Nu-ti face giji, vei sti sa zbori,

Caci langa el nimic nu moare…

Ci totul se transforma-n sori…


Ioan, 11 martie 2008. Pe malul unei lumi.

Iar mi s-a întâmplat. Eram în metrou, îmi vedeam de treaba mea uitându-mă în podea şi gândindu-mă la mulţimea de probleme care nu-mi dădea pace, şi l-am văzut. Iar! Era acelaşi băiat, îl recunosc după geaca albastră care iese în evidenţă şi după freza aiurită...

Stătea sprijinit de o bară, cu nişte căşti în urechi, şi râdea. Nu, nu râdea cu voce tare, dar avea gura până la urechi... Se uita la noi ceilalţi de undeva de sus, şi parcă râdea de noi. Noi, oameni serioşi, abătuţi, posomorâţi, cu probleme la serviciu sau suferinţe cauzate de "iubire", ajunsesem să fim bătaia de joc a unui... nebun! Era nebun, se uita la noi ca la un spectacol de circ ce îl făcea să râdă, parcă nu mai văzuse oameni posomorâţi... Mai mişca şi din picior în ritmul muzicii, şi uneori îl vedeam dând şi din buze, ca şi când ar cânta. La început am crezut că vorbeşte la hands free, dar nu era asta... cânta şi zâmbea!

Parcă îi şi văd zâmbetul ăla, profund instalat pe faţa lui, zâmbet pe care nu ai putea să îl dai jos nici cu răutate, nici cu indiferenţă, nici cu ură... Ce mi s-a părut şi mai rău e că o fată care stătea pe scaunul din faţa mea, se uita la el... Am văzut-o, când el se uita în altă parte, ea se uita la el... şi apoi când el îşi întorcea privirea zâmbitoare, ea lăsa privirea în jos şi zâmbea uşor... Ce înseamnă asta?? La mine de ce nu se uita??

Ajunsesem să fiu foarte intrigat... Măcar am avut noroc cu un domn care era lângă uşă, l-a văzut pe nemernicul ăsta că zâmbeşte aşa puternic, şi i-a aruncat o faţă din aia acră... Bine i-a făcut! Să se înveţe minte să mai stea în metrou cu zâmbetul pe buze... Metroul e pentru noi, ăştia care suferim, care nu dormim câte două nopţi, ne recunoşti după feţele amărâte şi lungi, după lipsa oricărei sclipiri din ochi... Nu e pentru oamenii fericiţi, fără nicio grijă şi nicio problemă, oameni care nu ştiu ce e suferinţa…

Îl mai văzusem eu şi la Cora, cânta printre rafturi ca şi când era singur acolo, şi mergea în ritm de dans, şi îl mai văzusem de câteva ori şi pe stradă, tot aşa…

Coincidenţa a făcut că în acea zi, băiatul să coboare la aceeaşi staţie cu mine, la Izvor. Eram în spatele lui, şi cum a ieşit din metrou, a făcut aşa un salt în sus, ca şi când dansa step... şi l-am auzit cântând ceva, nu am înţeles ce... A urcat scările în viteză, şi când a ieşit sus, la soare, s-a învârtit aşa pe loc şi râdea... apoi a plecat mai departe privind spre cer...

Simţeam în mine o revoltă în ceea ce-l privea, ce avea băiatul ăsta de era aşa vesel şi fericit?? Eu abia dacă îmi mai aminteam când mi s-a întâmplat un lucru bun care să mă facă să râd din suflet, ca să nu mai zic de ceva care să mă facă să dansez pe stradă... Pentru că da, el începuse să danseze...

A traversat strada şi a ajuns pe malul Dâmboviţei, pe pista de biciclete, şi mergea dansând şi sărind... Dansa de bucurie, se vedea clar, părea că ar fi câştigat la loto sau ceva... Sau poate era îndrăgostit, cine ştie? Şi am traversat repede şi eu, şi am început să merg în spatele lui, să îl urmăresc mai bine... Şi atunci l-am auzit ce cânta... Dar cânta cu voce tare, nu se jena că pe partea cealaltă a străzii treceau oameni supăraţi şi trişti pe care i-ar fi jignit cu râsul şi bucuria lui, el cânta în loc să fie serios şi sumbru:

"Tu frumoaso, tu nebuno, fata mea cu gust de fragi... Soarta rogu-te îmbun-o să mă scald în ochii-ţi dragi... Tu porţi roua în privire, nelumeşte de firesc, ŞI ŢI-AŞ FI PE VIAŢĂ MIRE, DE PREA MULT CE TE IUBESC..."

Cânta cu atâta bucurie în glas, cânta de parcă cineva l-ar plăti pentru asta un milion de dolari, cânta şi râdea, şi sărea în sus atunci când spunea "de prea mult ce te iubesc"… Era incredibil de urât ce făcea, nu avea pic de ruşine, m-a enervat atât de mult... Cum poate domne cineva să fie atât de nepăsător şi egoist??

Arăta de parcă dacă cineva ar fi trecut pe lângă el, ar fi fost în stare să-l ia în braţe şi să îl strângă tare... Arăta ca şi când ar fi iubit pe toată lumea, ca şi când nu-i păsa că oamenii sunt răi, reci şi nepăsători, părea că el îi iubea pe toţi, aşa de tare zâmbea... Şi se vedea clar că zâmbetul nu era unul superficial aşa cum eu eram obişnuit să văd în jurul meu şi la mine, era un zâmbet venit de undeva din interior, asta era clar... Se simţea: radia!

Ce om domne, cum să nu-ţi pese că oamenii sunt răi şi să îi iubeşti chiar şi aşa? Adică ce ar trebui, când cineva îmi face un rău eu să-i zâmbesc şi să-l îmbrăţişez şi să-i spun că îl iubesc? Nu aş face niciodată aşa ceva, dar nemernicul ăsta mă făcea să mă simt prost că el părea să facă asta şi eu nu... Dar mi-am adus aminte repede că el e ăla nebun, şi eu sunt ăla normal că nu răspund răului cu bine, ci tot cu rău, şi asta m-a mai liniştit...

Dar mă chinuia încă întrebarea... "Cum?" Cum de era aşa de vesel? Câştigase la loto? Şi n-am mai rezistat, l-am oprit şi l-am întrebat. Şi ce credeţi că mi-a spus? Zice:

"Râd şi sunt vesel pentru că e soare afară şi cerul e senin... şi râd pentru că dacă nu era soare afară şi cerul era înnorat, aş fi râs pentru că erau păsări în copaci şi oameni pe stradă! Şi dacă nu ar fi fost oameni pe stradă, aş fi râs pentru că melodia ce-o ascult e minunată... Şi mai ales râd pentru că nu am absolut niciun motiv serios de bucurie, râd pentru că toate îmi merg prost, râd pentru că oamenii sunt răi şi cu toate astea nu mă pot învinge, râd pentru că sufăr şi suferinţa e minunată atunci când te ajută să creşti, şi râd pentru că dragostea ce am avut-o în mine e încă acolo, şi să ai dragostea în tine te face să iubeşti pe toată lumea, oricât de mult rău ţi-ar fi făcut... Şi râd pentru că deşi mă doare tare sufletul din cauza multor lucruri, eu aleg încă să râd şi să iubesc, şi nu să devin un om rece şi nepăsător... Râd pentru că dacă aş întâlni un străin pe stradă i-aş zâmbi din suflet, dar dacă aş întâlni pe cineva pe care îl iubesc sau l-am iubit, l-aş îmbrăţişa cu toată dragostea, chiar dacă el ar face un efort să-mi zâmbească în mod superficial... Râd pentru că atâta timp cât răul e în exteriorul meu şi nu în mine, pot să râd şi să iubesc şi să fiu fericit! Râd pentru că oamenii nu ştiu asta şi când le spun nu fac decât să critice sau să râdă de mine... Şi sunt vesel pentru că în timp ce eu am doar motive de suferinţă - aleg să râd, în timp ce motivele lor de bucurie nu reuşesc să scoată un zâmbet din sufletul lor, ci doar unul de pe faţa lor... Râd pentru că ştiu că "ţi-aş fi pe viaţă mire, de prea mult ce te iubesc", chiar dacă Ea încă nu există pentru mine, şi râd pentru că tu nu realizezi că eşti eu... "

Asta mi-a spus, şi m-a luat în braţe... Şi atunci mi-am dat seama. Străinul acela eram eu. Şi atunci am început să râd şi să plâng în acelaşi timp de suferinţa care mă făcuse până atunci să stau cu capul plecat şi faţa posomorâtă la metrou...

E incredibil să simţi că iubeşti pe toată lumea şi să simţi că vrei să fii bun cu toţi oamenii şi să contribui la fericirea lor, chiar dacă e doar printr-un un zâmbet cald sau prin faptul că eşti suficient de atent încât să nu îi faci să sufere…

Şi e minunat să fii împăcat cu tine însuţi ştiind că ai făcut asta, că tot ce ai făcut a fost constructiv pentru tine şi pentru alţii... Să ştii că nimeni nu-ţi poate reproşa că nu ai avut inimă la un moment dat şi l-ai făcut să sufere, că atunci când cineva suferea şi avea nevoie de tine, ai făcut tot ce-ai putut să-l ajuţi, chiar dacă asta te durea enorm şi pe tine... Te face să poţi să primeşti răul în tine, ştiind că dragostea ce o simţi are puterea de a-l transforma în frumuseţe şi căldură…Pe care să le împrăştii apoi în toată fiinţa ta şi în jur…

E minunat, pur şi simplu minunat… Căci am un bilet de aur… sau poate 10.000…

A ramas însă un sentiment negativ în inima mea în ceea ce-l privea pe băiatul acela care eram eu... De ce a trebuit să fiu eu? Nu putea să fie altcineva, ca să fim doi? Mai e altcineva? Of Doamne…  

"ŞI ŢI-AŞ FI PE VIAŢĂ MIRE DE PREA MULT CE TE IUBESC!!!!!"

Sau 2 ani, depinde dupa care studiu te iei. Sa va spun si rezultatele studiului meu (inca teoretic - ceea ce pt mine e mai mult decat suficient - practic voi putea sa va spun doar peste 2 ani).


De ce se termina dragostea? De ce exista despartiri? De ce exista suferinta din dragoste? De ce dureaza doar "2 ani" si de ce sunt atat de putini cei care ajung sa aiba o "relatie" fericita si dupa 30-40 de ani?


Sa va spun eu secretul: din cauza VOASTRA!! A TA!! TU esti de vina, draga mea fata!

Cu baietii nu am nicio treaba (e foarte valabil si pentru ei), pentru ca ei sunt oricum putini care sa viseze la dragostea adevarata, dar aia cel putin sunt hotarati in aceasta privinta, si chiar CRED in ea! Restul sunt oricum pretty much totally lame (sau poate au alte prioritati, ceea ce e totally fine).

Mai intai sa specific ca nu generalizez, nu spun ca e vina "fetelor", ci a acelora care sunt intr-un anume fel, e vina unui anume individ la un momentdat! Asa cum reiese in continuare.



De ce e vina ta? Sa o iau in ordine.


In primul rand, pentru ca nu ai o viziune foarte clara asupra dragostei. Nu stii ce este acea dragoste care poate dura pana la adanci batraneti. Nu te-ai imaginat probabil niciodata imbatranind alaturi de un anume baiat, tot ce te gandeai era eventual un camp cu floricele pe care sa alergi. Nu stiu de ce.


Trebuie sa ai o viziune foarte clara despre ce inseamna pentru tine dragostea. Daca aceasta viziune include "stop dreaming, there is no perfect love", atunci ai dreptate! Pentru tine nu exista, sorry about that!


Daca totusi ti-ai imaginat asta vreodata, in ideea "ahh, ar fi asa frumos sa fie asa..." well, continuarea e mai importanta: "dar nu o sa am parte niciodata de asta..." sau "ASA VA FI, pt ca asta vreau si pentru asta voi lupta, si nu voi accepta mai putin!" , aceasta continuare influenteaza mult ceea ce se va intampla...


Dar tu nu stii prea bine ce vrei (asta vine ca urmare a faptului ca nu te cunosti prea bine). Ce vrei cand e vorba de dragoste? Nu neaparat ce vrei sa aiba baiatul respectiv. Ce vrei cand e vorba de dragoste? Cum vrei sa fie? Well, iti spun eu cum vrei: sa arate bine, sa aiba bani etc (acum sunt nitel ironic si extremist, dar oricum pentru foarte multe persoane asta conteaza cel mai mult).


De fapt, nu iti doresti o dragoste care sa dureze, ci una care in primul rand sa se simta bine. Well, ca se simte bine, asta nu implica neaparat durata.


Cati viseaza sa iubeasca toata viata aceeasi persoana? Sa o iubeasca pentru ca e jumatatea lui, cel mai important si mai frumos lucru posibil? Cati viseaza inca dinainte sa o gasesca, la copii cu acea persoana, la plimbare de mana prin parc la 70 de ani? Pe cati ii face sa zambeasca acest gand si sa le bata inima mai tare, stiind ca e exact ceea ce isi doresc? Well, cu siguranta nu pe cei care spun "stop dreaming, nu exista asa ceva".


Cati pornesc o relatie cu gandul clar ca e ceea ce isi doresc pentru tot restul vietii? Well, daca nu pornesti cu ideea asta, ai toate sansele ca your precious little thing sa dureze... 2 ani.


Si totusi... ce inseamna "jumatatea mea"? Cu siguranta acest lucru e unul subiectiv. Fiecare cu jumatatea lui.


Pentru mine, acest lucru presupune o asemanare enorma intre mine si ea la nivelul gandirii, al viziunii asupra vietii, dragostei si lumii, parti de caracter comune, vise comune, nebunie comuna si comunicare (aproape) perfecta etc.


In ce proportie pot fi, sau trebuie sa fie comune aceste lucruri ca sa asigure o baza solida? Pentru mine, cam 90%. Imposibil? Wow, asa unic sunt? Chiar nu se poate sa existe o fata care sa semene cu mine atat de mult? Ah come on, poate ar trebui sa nu mai visez...


Daca aceste lucruri nu sunt comune in proportia asta mare, atunci exista mari sanse sa apara neincrederea, gelozia, divergente care sa duca la certuri, probleme de tot felul. Trebuie sa poti sa te vezi pe tine in celalalt! (lucru care pana la urma duce la citirea gandurilor, ceea ce e really nice).


Nu, nu vad jumatatea plina a paharului. EU imi umplu propriul pahar asa cum vreau eu! Sa visezi nu e de ajuns. E nevoie sa fii intr-un anume fel! Pentru dragostea de care vorbesc eu, trebuie sa gandesti, sa simti, sa fii intr-un anume fel...


Visator - sa nu ai limite.

Hotarat - sa stii exact ce vrei.

Puternic - sa lupti pentru asta.

Increzator - sa nu te dai batut (cand cei din jur rad de tine)

Restul sunt deja detalii...


Toata viata ti-ai dorit sa iubesti aceeasi persoana pana la adanci batraneti? Posibilitatea unei "relatii serioase" nu te-a atras pentru ca stiai ca nu ar fi lucrul ala imens pe care ti-l doreai? Simti in tine ca poti sa ai asa ceva si sa fie asa cum iti doresti? Poti sa lupti pentru asta? Felicitari. Asta vei avea!


Nu, nu tine de noroc. Poate doar felul in care gasesti una din acele persoane (pentru ca exista mai multe jumatati posibile). Dar restul depinde doar de voi...


Daca tu esti asa cum spuneam mai sus, si la fel este si celalalt... daca amandoi vedeti in celalalt viitorul pe care vi l-ati dorit intotdeauna, implinirea celui mai mare vis al vostru, atunci sansele sa fie forever sunt imense (nu 100% de la inceput, pt ca la inceput te poti insela asupra persoanei respective, dar asta tine si de capacitatea de cunoastere a oamenilor in urma comunicarii eficiente, nu a aparentelor).


Si sa revin la voi, turma cea mare de oameni... voi care aveti "relatii", care aveti "gagic/a" sau "prieten/a", voi care iesiti la "agatat", voi care spuneti ca iubiti desi e vorba de atractie sau orice altceva, voi care suferiti si spuneti ca nu exista dragoste perfecta...


Bucurati-va de ceea ce aveti, pentru ca asa cum vedeti voi lucrurile, nu se poate mai bine. Dar daca voi nu puteti sa ajungeti pe luna, lasati-l pe Neil Armstrong sa o faca!


Toate despartirile, suferintele, gelozia, neincrederea, toate apar pentru ca NU e vorba de dragostea de care spuneam mai sus...


Stiu ca totul e subiectiv, si dragostea inseamna altceva pentru fiecare dintre noi. Atata timp cat sunteti multumiti de ceea ce aveti, ar trebui sa fie ok. Dar puteti sa pricepeti si voi asta? Ca pentru altii se poate mult mai bine?


Cu siguranta multi nu o vor face, si vor gasi ceva de comentat in textul meu. Go ahead. Raciti-va gura cat vreti, asta nu o sa va faca sa iubiti aceeasi persoana toata viata. Dar nu-i nimic, nu uitati ca nici macar nu va doriti asa ceva.


Si in timp ce voi va chinuiti in aceeasi relatie care nu merge de atata timp (intrebandu-va de ce), sau care nu va poate face sa strigati in gura mare "I WILL LOVE YOU FOREVER!"...


In timp ce voi va aranjati machiajul, parul sau muschii, expusi eventual dintr-o decapotabila (de unde se aud manele), in ideea de a atrage atentia, eu continui sa fiu un visator amarat, un visator pentru care cel mai important lucru a fost mereu dragostea aceea perfecta, un OM pentru care unele lucruri sunt mai importante decat altele... Un OM care va ajunge acolo prin simplul fapt ca este intr-un anume fel... Pentru ca iubeste viata, oamenii, natura, gandacelul din palma si cerul, si mai ales... pentru ca EA este la fel...


Dragostea nu e un joc, ci un sentiment. Iar dragostea eterna e formata din sentimente create pe o baza fundamentala solida, construita din asemanari esentiale, comunicare perfecta si dorinta imensa de a iubi si de a fi forever.


...


Pe prispa casei din varful dealului, batranul admira muntii de parca nu i-ar mai fi vazut niciodata... Un soare cald ii lumina fata, in timp ce o frunza rosie cazu pe banca de langa el. Inca o toamna se apropie...


Ridicandu-se agale, batranul se indrepta spre gradina din spatele casei. Rasete de copii umpleau linistea gradinii, care mai de care mai dornic sa se bucure de frumusetea vietii...


Undeva pe iarba, o babuta statea uitandu-se la cer... un nor in forma de oita si altul in forma de Marlin Manson ii mentineau inca zambetul pe fata... Batranul se aseza langa ea tacut. Dupa cateva minute de contemplare a infinitului cerului, batranul prinse curaj sa intrerupa momentul, inca magic, inca incarcat de semnificatii, si ii spuse batranei: "a fost exact cum stiam ca va fi... am avut ceea ce mi-am dorit... pentru ca ai fost tu... " Batrana zambi, privind in continuare catre cer, si spuse: "inca avem dragule... inca avem..."


Ioan, 20 martie 2007.